Monday, July 22, 2013

Top muzica 2013: primu semestru

Desi isi mananca pita din altceva, Calin Dumitru este cea mai documentata autoritate romaneasca in ce priveste muzica country si folkul de shosea de tip "americana", asa ca la final de an consult obligatoriu topul lui, impreuna cu topurile autoritatzilor critice din jazz, metal, pop, rock samd ca sa vad daca am ratat vreun album important, mai ales de cand timpul ma costa bani si nu mai am vreme sa le descopar prin trial / error.

De obicei petrec vreo doua saptamani la final de an parcurgand retrospectivele de an din Quietus, Popmatters, Vice, NME, Stonerrock, Spin, Sputnik, Dusted, Blabbermouth, Stereogum, cateva de prin presa care raporteaza pulsul mainstream (Guardian, Rolling Stone, Billboard), cateva site-uri de jazz, goth/EBM, site-ul amicului John Chedsey (Satan Stole My Teddybear, care m-a invatzat cam tot ce stiu despre recenzat muzica). Sper ca atzi remarcat ca in lista nu apar Pitchfork si siteurile romanesti de metal, care-s niste kkturi sinistre (desi sectziunea metal din Pitchfork e destul de competenta de cand Kim Kelly scrie pt. ei, dar scrie cam rar).

Dar pt. partea de country m-am obisnuit sa fiu comod si sa ma bazez pe ce gasesc in lista lui Calin Dumitru. Oricum la noi nu mai asculta nimeni asa ceva, nu imi dau seama de ce. Cum de obicei lista respectiva apare dupa ce imi fac topul meu de final de an, ceea ce aleg din ea ramane pentru anul ce urmeaza. Adica pentru acum, cand imi fac topul cu ce am ascultat in primul semestru din 2013.

Todd Snider - Agnostic Hymns and Stoner Fables


Categoric, revelatzia anului in zona americana a fost trubadurul Todd Snider. Amatorii de intzelepciune populara americana gen Johnny Cash/Willie Nelson, pusa pe chitara rece si cu o masura buna de sarcasm vor fi incantatzi. Inregistrarea suna partzial improvizat, cu multe falseturi, cantat somnoros si iesiri din ritm, ceea ce da un farmec aparte, de cantece mahmure la foc de tabara. De fapt in clipul de mai jos sunt aproape sigur ca Snider era mahmur si albastru la un ochi.

In plus, gagicile s-ar putea sa-l gaseasca pe Snider un gagiu hot, ma rog, cat de hot poate fi un redneck. Am auzit insa ca gagicilor le plac tipii astia mai din topor, e un trend nou cica, ce urmeaza esecului dandysmului. Are si un DVD in care canta cu un clop de paie in cap, dar tot ok e. Are 20 de ani de albume in spate, asa ca recomand si exploararea catalogului sau de pe vremuri, sau macar Best Of-urile. E intotdeauna o bucurie sa descoperi un artist de care n-ai auzit si care are deja un catalog gros in spate, pe care il potzi explora pe indelete.



Shooter Jennings - Family Man


Pe Shooter Jennings il mai stiam, e fiul legendei country Waylon Jennings (al carui rol l-a si jucat in biografia lui Johnny Cash, aia cu Jq.Phoenix) dar nu m-am omorat niciodata dupa countryul traditzional, asa ca nu l-am urmarit indeaproape.

Albumul asta are insa un suflu groovy irezistibil, marcand migratzia treptata a lui Jennings spre rockul psihedelic sudist (gen Lynyrd Skynyrd), de fapt materialul e impartzit cam jumi-juma intre country si rock, ceea ce il face foarte divers si satisfacator pentru ambele tipuri de public. Albumul contzine cateva din cantecele pe care le-am ascultat cel mai mult anu asta, si cea mai buna balada pe care am ascultat-o in 2013, v-o si pun mai jos. E despre un caine.

P.S. Intre timp Jennings a mai scos un album, The Other Life, destul de misto, dar parca nu chiar asa misto ca Family Man.


Kekal - Autonomy



Kekal e singura trupa indie autentica pe care o ascult, in afara de Truda din Cluj. In primul rand e indie pentru ca e din Indonezia, unde credeam ca oamenii se mai mananca unii pe altzii, in al doilea rand pentru ca e cu adevarat indie - in 15 ani de cariera inca nu au un contract cu o casa de discuri, isi fac singuri albumele, pozele, copertzile, turneele samd. Creca la asta se refera titlul Autonomy.

Desi sunt vandutzi drept prog rock, nu au nimic de a face cu definitzia traditzionala a termenului ci mai degraba cu Sonic Youth si alte trupe care au devenit progresive prin gaselnitze si viziune, mai mult decat prin tehnica. Am tot scris despre ei pe blogul asta de-a lungul anilor, pentru ca fiecare nou album al lor ma ia prin surprindere. De data asta avem o mutare importanta spre zona electro si dream pop, treaba care nu e normala tinand cont de originile black metal ale trupei, si face albumul unul din cele mai ciudate pe care le-am ascultat in ultima vreme.

P.S.  Avem si un EP, Unsung Division, cu piese noi si mai rock, aparut zilele astea.



Ghost B.C. - Infestissumam


Asmodeus! Satanas! Lucifer! Poreclitzi si Beatles on a bad trip, vedetele satanic-faggot-metal au trebuit sa isi schimbe recent numele in Ghost B.C. pt. ca numele Ghost (cu care au scos primul album) era luat deja. Presa ii acuza de inacuratetze istorica - nu potzi sa ai particula B.C. in nume si sa ai un vocal imbracat in papa. Sunt si prima trupa de rock satanic invitata la festivalul Coachella, un event prin excelentza hipsteresc.

Daca n-ati auzit inca de trupa asta, aflatzi ca a inceput drept o parodie la rockul ocult practicat in anii 80 de King Diamond/Mercyful Fate, apoi au inceput sa faca valuri prin faptul ca nimeni nu stie cine sunt membrii trupei. Videoclipul de jos e primul in care ni se sugereaza identitatea membrilor, insa, ca mai toate actziunile lor de marketing, cel mai probabil e o farsa. Recent au lansat si o linie de vibratoare si buttplugs cu capul in forma vocalului, ca sa intzelegetzi ce le poate capul. Pe primul album se zvonea ca vocalul e un pop star gay din Suedia, insa e posibil ca pe albumul asta sa-l fi schimbat, caci acum se prezinta cu numele Papa Emeritus II.

Sincer, eu nu cred ca e propriu-zis o trupa, ci un concept de marketing gen Milli Vanilli in care membrii trupei sunt din cand in cand schimbatzi dupa nevoie, ca oricum nu-tzi potzi da seama.

Am ales varianta necenzurata a clipului, pt ca e delicioasa daca avetzi destula rabdare:


Nick Cave and the Bad Seeds - Push the Sky Away


Nick Cave imbatraneste si se ramoleste, iar albumul asta pare destul de lenes, dupa cum acuzam in recenzia din Dilema. Si fara Blixa, si fara Mick Harvey, Nick Cave a ramas cam singurel si albumul asta suna ca unul solo, cam ca si Boatman's Call dar mai apocaliptic si mai psihotic. Adica toate piesele-s balade intunecoase despre curve, batranetze si bosonul Higgs, total diferite de ce s-a auzit pe proiectele recente cu Grinderman, unde pare sa se fi izolat spiritul rock al lui Nick Cave, cat a mai ramas din el.

Aviz si amatorilor folkului apocaliptic-bolborosit in genul Current 93, insa pana la urma albumul contzine cele mai reusite momente lirice si melancolice produse de NC de la No More Shall We Part incoace. Are clipuri facute de regizori celebri - Gaspar Noe (Irreversible) si Hillcoat (regizorul filmelor scrise de Cave). Mai jos avetzi varianta necenzurata a clipului lui Hillcoat.

Albumul are si o versiune deluxe cu niste bonus tracks care suna chiar mai recitat decat cele de pe album, incat ramai cu impresia ca Nick Cave a vrut sa scoata un audiobook cu niste poezii de-ale lui si astia din trupa s-au bagat cu instrumentele peste el.

P.S. Mick Harvey a scos si el un album recent.
P.S.2. Vara asta Nick Cave revine la Sziget dupa o indelunga lipsa, adica de cand am scris ultima data despre asta, acu 8 ani.



Shining - One One One


In Norvegia se intampla multe lucruri anormale, printre care si faptul ca exista trupa Shining, un grup care si-a propus sa imbine black metalul cu jazzul (Mortens Qvenild, care a fost la Garana anul asta, le-a fost clapar pe cateva albume, iar vocalul grupului vine din Jaga Jazzist). Mare atentzie, nu confundatzi cu trupa Shining din Suedia, care canta un black metal mai traditzional.

Avem si un clip oficial, nu neaparat cea mai buna piesa a albumului, dar cea mai accesibila. In general materialul e obositor si challenging, dar daca te chinui umpic gasesti chestii care nu s-au mai prea facut in muzica, in principiu din cauza ca si jazzerii si blackerii vin din comunitatzi destul de constipate si traditzionaliste. Mai putzin in Norvegia, unde orice e posibil.



The Knife - Shaking the Habitual

 

Am avut pentru pozitia asta de ales intre The Knife si Skinny Puppy, cele mai asteptate albume electro ale anului (alaturi de Nine Inch Nails care inca n-a iesit). Pana la urma au castigat primii, pt ca au fost in stare sa scoata un album diferit de tot ce au facut pana acum, lucru la care nu ma asteptam, cand puteau sa se scalde in retzeta succesului (cum ar fi facut multzi altzii) care le-a adus titlul best album of 2006 pe Pitchfork.

Piesele sunt lungi si mai putzin dansante decat eram obisnuitzi de la The Knife. Ma rog, nu stiu cine ne-a obisnuit sa credem asta, ca nu ei - materialul lor precedent (pe care nu l-a ascultat nimeni) a fost soundtrackul ambiental al unui performance audio-vizual, iar albumul asta e clar influentzat de abordarea respectiva, cu piese lungi de 10 minute si multe brizbrizuri minimaliste, doar ca mai include si voce si sectziuni dansabile. Si cateva hituri mai accesibile, precum clipul de mai jos, care reflecta pasiunea pentru treninguri a trupei, din cauza careia prima data cand i-am vazut am crezut ca-s din Vaslui.

P.S. Unul din clipuri e facut de regizoarea de porn feminist Marit Ostberg, in schimbul serviciului celor de la The Knife care i-au facut soundtrackuri la ceva porneciuri de-ale dansei.


Kadavar - Abra Kadavar 


Hello darkness, my old friend / I won't talk to you again. Superb.

Nemtzii de la Kadavar sunt the next best thing dupa suedezii Graveyard, cand vine vorba de 70s hippie rock revival. Totusi nu intzeleg de ce trupele astea isi iau genu asta de nume, care fugaresc ascultatorii.

Daca as fi sa ma iau dupa barbile si trapejii pe care-i poarta, Kadavar sunt chiar mai autentici, insa sunt abia la al doilea album si n-au intrat inca in atentzia mainstream. In plus is nemtzi, ceea ce nu potriveste prea bine cu genul practicat. Ma shokeaza faptul ca trupa asta a fost la Cluj in Gambrinus Pub si nimeni nu s-a dus sa-i vada. La Roadburn n-am incaput eu sa-i vad, iar la cat de bine suna albumul asta nou, anul viitor n-o sa incap nici atat. 


Queens of the Stone Age - Like Clockwork


Dangerously sexy songs, zice presa ca gasim pe albumul de revenire, dupa 6 ani de pauza a legendei stoner Josh Homme. Cine nu intzelege ce am zis acuma, sa dea un search dupa Kyuss sau sa citesca cartzile de istorie.

Acuma sa fim onesti, QOTSA s-au cam hipsterizat, mai ales dupa ce au auzit ca varu Grimus face coveruri dupa ei. Albumul asta nu cred ca mai are 2 piese stoner cinstite, e multa schelelaiala, balade si invitatzi precum Elton John, pederastu de la Scissor Sisters, unu de la UNKLE, unu de la Arctic Monkeys, Mark Lanegan, adica spuma showbizzului post-gay. Ce-i drept, apar si Trent Reznor si Dave Grohl dar si pe ei ii suspectez de un interes similar, de infiltrare perversa in inimile publicului hip.

Ma rog, am fost cam iritat la prima auditzie si de-a dreptul enervat cand am auzit ca Elton John si ala de la Scissor Sisters apar pe album, dar pana la urma am gasit materialul satisfacator si a grower, cu de toate pentru totzi. Cred ca asta mai inseamna si ca nu vom pupa vreodata o reuniune Kyuss. Luna asta ar fi trebuit sa particip la un concert QOTSA si cica e sold out inca din 2012 cand au anuntzat turneul si s-au vandut de 3 ori mai multe bilete decat la Bon Jovi.

Adio, Josh Homme, mi-a parut bine, dar ai traversat intr-o alta lume. Sa nu uitzi ca eu tzi-am scris prima recenzie din presa romaneasca.


Bruce Soord and Jonas Renkse - Wisdom of Crows


Dupa doua albume cu Katatonia in care a dat semne ca i-a cam secat izvorul de idei, Jonas Renkse a fost invitat de hipsterul Bruce Soord de la Pineapple Thief sa faca vocea pe acest interesant duet pop-rock.

Un proiect cu totul surprinzator, care intinde un pod de flori intre cele doua lumi, ale metalului si ale hipsterismului. Desigur, metalistii probabil au motive sa se vaicareasca iara ca idolii lor fac compromisuri comerciale, insa albumu asta e net superior la ce a scos Katatonia in ultimii ani. Pe alocuri aduce si cu Anathema.

P.S. Pe wiki ni se promite un nou album Katatonia anu asta, sunt foarte curios in ce masura va fi influentzat de materialul de fatza.


Cam asta e topu, fratzilor. Sa mentzionez si cateva din dezamagirile anului, despre care n-o sa mai auzitzi prea multe aici: Black Sabbath, Uncle Acid, Cocorosie, Volbeat, Boris, Alice in Chains, Audrey Horne, Spiritual Front, Spiritual Beggars, Voivod.

Urmeaza un articol cu inca 10 albume notabile, ca sa respect traditzia de 40 de albume recomandate pe an.

Wednesday, July 10, 2013

Filmele vorbite pe la spate: Mai/Iunie 2013

Filmele musai

 

Evil Dead

As far as Hollywood horror goes, it cannot get gorier than this.

Sam Raimi a fost ocupat să se umple din nou de bani, facand Vrajitorul din Oz pentru studiourile Disney. Insa in paralel, a sesizat ca e momentul oportun pentru un revival al genului "hysterical horror" (a nu se confunda cu "torture porn"), pe care aproape ca l-a inventat (cu cateva idei luate de la italieni) acu mai bine de 30 de ani, prin originalul Evil Dead.

A mai incercat el acest revival acu cativa ani, cu Târâtura din Iad (sau cum naiba l-au tradus românii) insa, din motive care imi scapa, auteurul a mers atunci pe un inexplicabil rating PG 13 (=no blood, no sex) care i-a cam daunat. In plus, lumea era inca in the mood pt. horrorul emo, nu era inca satula de si found footage cu pretentzii de filme realiste si japonezarii (ma rog, tot Raimi e de vina si pt moda aia, ca el i-a adus pe japonezi la Hollywood, producand seria Grudge).

Remakeul Evil Dead e, clar, cel mai sangeros produs iesit cu stampila Hollywoodului pe el. Ca sa se asigure ca businessul cu studiourile Disney nu ii este afectat, Sam Raimi a angajat un debutant din Uruguay sa do the dirty job. Asa ca avem un exces de zel tipic pt. un debutant care nu stie ce e bine pentru el, dar nici n-are multe de pierdut. Think horrorul frantzuzesc, gen Frontiere(s) sau Alexandre Aja. Minus umor. Desi as fi tentat sa spun ca e ceva umor, insa nu stiu catzi ar intzelege ce incerc sa zic aici. Cu sigurantza actorii nu l-au intzeles, din partea lor a fost mai mult involuntar.

Evident, sunt si o serie de easter eggs ca la orice remake care se respecta - Bruce Campbell apare undeva dupa creditele finale, iar in film e folosita la un momendat masina personala a lui Sam Raimi care a fost folosita in anii 80, in filmul original. Pe parcursul filmului mai avem si alte elemente cheie ale filmului original (devenite intre timp simboluri pop) - drujba si banda scotch cu care eroul lipeste orice si panseaza orice rana sunt favoritele mele. Avem si un twist de final interesant, care improspateaza povestea si o face sa nu fie tocmai un remake, dar nu vreau sa dau spoilere.


 

Man of Steel

Reusita relansare a lui Superman, acest Isus Christos al culturii pop (unii ar putea observa ca si Isus originalul, tot un produs pop e). Cred ca meritele se datoreaza regizorului Zack Snyder, principalul inovator al momentului in industria ecranizarilor dupa benzi desenate (300, Watchmen). Faptul ca Christopher Nolan e producator aici, sugereaza niste planuri de convergentza intre lumile lui Batman si Superman intr-un film comun, similar cu ce au facut Marvel cu The Avengers.

In banda desenata, cei doi supereroi coexista in aceeasi lume - Batman e omul prometeic care incearca sa devina zeu prin putere politica si tehnologie. Superman e semizeul, Isus coborat intre oameni. La un momendat drumul in sus al lui Batman se intalneste cu drumul in jos al lui Superman si cei doi intra in conflict direct in The Dark Knight Rises, banda desenata a lui Frank Miller care a revolutzionat genul in anii 80. Ma astept ca Nolan sa aiba ganduri legate de o ecranizare directa a lucrarii respective, candva in viitorul apropiat.

Inamicul lui Superman aici e generalul Zod (Michael Shannon, excelenta alegere) si ofitzerii sai (printre care si superba nemtzoaica Antje Traue din Pandorum). Danshii vin pe Pamant cu gandul sa il transforme intr-o planeta similara Kryptonului, casa de bashtina a lui Superman, care a explodat cand era el mic din cauza proastei exploatari a gazelor de shist. Sfantul Duh, jucat de Russell Crowe mai apare sa-l sfatuiasca. Diane Lane si Kevin Costner sunt alegeri potrivite pentru Iosif si Maria, parintzii pamanteni ai lui Superman. Armata americana joaca rolul fariseilor care vor sa-l dea pe Isus romanilor, iar Isus se sacrifica de dragul acestora. Amy Adams e Maria Magdalena, ziarista la Daily Planet, obsedata de a dezvalui identitatea lui Superman, jucat de Henry Cavill din Whatever Works, un HHH perfect (hung handsome hunk). Mai sunt tot felu de cameouri si la un momendat am avut impresia ca actorul principal e modificat pe calculator sa semene cu Christopher Reeve (primul Superman).

La nivelul la care au ajuns azi efectele speciale, in special in mana unor regizori ca Nolan si Snyder, o ecranizare Batman vs. Superman va avea un succes comparabil cu Avatar. De fapt in filmu asta am sesizat o gramada din trucurile inventate de Avatar. Totusi, acolo unde ecranizarile Marvel par a fi aceeasi supa reincalzita, aici se creeaza cu succes senzatzia unei batalii intre zei, poate un pic cam lunga (la un momendat am avut impresia ca ma uit la Transformers).



 

Compliance

Un film despre oameni prosti, bazat pe fapte adevarate inspaimantatoare. La un fast-food, patroana primeste un telefon de la politzie, somand-o sa cheme in birou pe una din angajate sub acuzarea ca ar fi furat ceva din poseta unui client. Politzistu vrea sa rezolve treaba simplu, prin telefon, si o roaga pe patroana sa o perchezitioneze pe angajata, apoi sa o dezbrace si sa-i duca hainele la dracu in praznic si in final sa-i puna pe altzi angajatzi sa ii faca cavity search. In timpu asta angajata se revolta, dar numai umpic, ca de la o vreme devine destul de obedienta din motive care ne scapa, dar sunt sugerate destul de tacit. Pana la urma isi petrece toata ziua in debara, dezbracata si pipaita de totzi colegii si nu numai.

E un film despre cum am fost spalatzi pe creier sa punem botu in fatza autoritatzii si despre neuroprogramarea care ne-a adus la stadiul asta. Recunosc ca si mie mi se mai intampla, desi nu chiar ca in filmu asta. Suntem pe drumul cel bun, cu alte cuvinte.

Va sfatuiesc sa cititzi pe Wikipedia mai multe despre incident si despre ale chestii inrudite cu acesta, nu dau aici mai multe detalii sa nu fie spoiler. Filmu e aranjat simplutz, ca o piesa de teatru care se petrece aproape tot intr-o debara, unde personajele vorbesc pe rand cu politzistu la telefon. Deci nu sunt cine stie ce valori cinematografice, dar scenariul e bine scris si convingator in avertismentul pe care n-il transmite.

Filmele contra plictiselii

 

 Parker

De-a lungul istoriei, rolul gangsterului Parker a mai fost jucat de  Mel Gibson (in Payback), Lee Marvin (in Point Blank), Robert Duvall (in The Outfit), Michael Caine, Robert Redford, Chow Yun Fat, Michel Constantin, o femeie (intr-o ecranizare facuta in anii 60 de Godard) si un negru (Jim Brown). Acum a venit randul lui Statham.

In caz ca nu stiatzi, Parker e un personaj cult al literaturii politziste din anii 60-70, creat de recent raposatul Donald Westlake (aka Richard Stark) intr-o serie lunga de romane gritty, violente si sexy, considerate pentru anii 60 la fel de impact cum au fost ale lui Chandler/Dashiel Hammett in epoca de dinainte, sau ale lui James Ellroy in epoca mai recenta. Mai multe detalii am dat intr-un articol recent despre adaptarile BD dupa Parker.

Din pacate, eterogenitatea ecranizarilor si a actorilor care l-au incarnat (negru, femeie, chinez, francez + Mel Gibson) i-au afectat mult identitatea de personaj in istoria cinema-ului, desi a fost mereu prezent (incepand din 60 se tot ecranizeaza 1-2 filme cu Parker in fiecare decada, dupa cum indica lista pe care am facut-o mai sus). Cam toate filmele cu el (si mai ales romanele) sunt revenge stories brutale cu momente de noir clasic, dame fatale si dialoguri cool.

Cu exceptzia acestui film, care e adus cu fortza in zilele noastre => personajele au Iphoneuri, Google samd, iar dama fatala e Jennifer Lopez. Desi personajul ei respecta cat de cat traditzia eroinelor lui Parker (=panarame cu suflet bun dar si slabiciuni), spiritul prozei lui Westlake se cam dilueaza in gura ei. Jason Statham e mai potrivit rolului, pentru care pare sa se fi antrenat in ultimii 15 ani de cariera. Apare si Nick Nolte, la fel de potrivit in rolul socrului lui Parker, care ii face rost de un job de spargere la o banca ce sfarseste cu o tzeapa, iar restul filmului eroul incearca sa se razbune pe cei care i-au tras tzeapa.

Mutarea actziunii in zilele noastre dauneaza mult spiritului prafuit al materialului original - totul e prea stealthy si cool, caftelile sunt relativ putzine (dar sangeroase), sexul mai deloc si in general totul e cosmetizat sa arate ca un inca un film din lungul shirag de filme cu oameni batutzi de Jason Statham. Regizor e Taylor Hackford (Avocatu Diavolului), inca un motiv pt. care ma asteptam la mai mult.




Star Trek: Into Darkness

Asta e partea a doua din seria Star Trek reinventata de J.J.Abrams (Lost, Fringe), evreul care vrea sa calce pe urmele lui Spielberg/Lucas si sa puna mana pe monopolul SFului hollywoodian de inspiratzie clasicista. Ii lipseste prospetzimea primului film si se bazeaza umpic cam mult pe referintze la filmele vechi din serie, iar daca de referintze nu-tzi pasa, ramai cu un film cu alergaturi si impuscaturi si sarituri, un fel de platform game 3D.

Am crezut ca e un prequel la Wrath of Khan de acu 30 de ani (cel mai de succes film de cinema din seria Star Trek) insa tehnic vorbind nu cred ca e. Daca nu ma inseala memoria legata de filmul precedent, noua serie Star Trek s-a scindat intr-un univers paralel fatza de istoria Star Trek clasica, permitzand scenaristilor sa dezvolte o linie temporala alternativa care nu e musai neaparat sa se mai potriveasca cu povestile vechi, dar are numeroase comonalitatzi. Asadar e mai degraba un remake al lui Wrath of Khan, reflectat intr-un univers paralel si cu numeroase deviatzii. Ma tem ca asta va ramane strategie lui Abrams, de a incerca sa faca propria versiune a fiecarui film din seria veche.

Desigur, e un truc deja murdar, de care Abrams s-a folosit si in serialele Lost si Fringe, iar daca acolo parca avea ceva sens in economia generala a povestii, aici e doar un pretext care sa-i permita sa faca ce vrea cu noua serie Star Trek. Probabil efortul de a pastra consistentza referintzelor era prea mare. Pe de alta parte, nu vrea nici sa piarda conexiunea cu generatzia veche. Leonard Nimoy apare din nou, sa dea sfaturi din viitor tanarului Spock (Zachary Quinto) iar tipologia personajelor clasice este excelent surprinsa de noii actori (Chris Pine ca si Kirk, respectiv Simon Pegg ca si Scotty sunt cei mai misto).