Thursday, June 25, 2015

TIFF 2015 - filmele naspa


Creca Iliescu era inca preshedinte cand am fost la prima editzie TIFF. Anul 2015 a insemnat al 14-lea TIFF la care particip in ciuda vicisitudinilor vietzii, a trecerii timpurilor, a schimbarilor de paradigma si a faptului ca, oricum, totu e-n zadar. Noi tot venim si ne ducem, mi-a zis gagica pe care o aveam in 2001, da pe tine ma tem ca si in 2015 tot la coada la bilete o sa te gasesc.

Anul asta am primit o invitatzie de Guest din partea ziarului festivalului, ceea ce mi-a permis sa ma duc mocca la toate filmele si petrecerile. Nu mai stiu exact care e meritul pentru care am primit aceasta onoare, creca e din cauza ca am dus cele mai multe gagici la film in istoria festivalului - anul asta chiar doua (aia care mi-a dat papucii a tzinut sa predea shtafeta in mod formal).

Totusi, n-am vazut mai multe filme decat in altzi ani, ca mi s-a strepezit creieru si de o vreme intru intr-o letargie vecina cu coma insulinica daca ma uit la mai mult de 3 filme consecutive. La cateva filme am si adormit cu totu, mai pe la inceput cand m-a cuprins panica ca ar putea fi cea mai nasoala editzie din istoria festivalului si de aia mi-au dat invitatzie, dar pe urma am inceput sa prind si filmele bune. La concerte nu m-am mai dus ca era mereu altceva de facut, si nici la documentare, desi de catziva ani incoace se zice ca sunt cele mai bune filme din program. M-as fi dus la Of the Wand and the Moon, proiect al unuia din membrii Saturnus.

In ce priveste programu de filme, am fost surprins neplacut de absentza animatziilor, de aproape-absentza filmului sud-coreean/japonez (care formasera un fel de traditzie) si de slaba reprezentare a filmului horror/fantastic comparativ cu anii precedentzi (sper ca s-au pus titluri deoparte pentru festivalurile Biertan si Dracula). Am fost in schimb surprins placut de o sectziune cu filme mute moderne (fara dialoguri, nu fara sunet). S-a pastrat traditzia cu o gramada de filme nordice si unguresti dragutze.

La petreceri m-am frecat de mai putzine vedete decat altdata, de fapt doar de Tudor Chirila si de un dubios din Radautzi care cica a facut primul horror found-footage romanesc (radautzean, mai precis)  - nu l-am vazut, dar sper sa il prind la festivalurile de film horror din vara-toamna (Be My Cat se numeste filmu, in caz ca va sare in cale).

Vedetele passé care au tzinut concertul de pre-inchidere anul asta au fost Stela Enache si Silvia Dumitrescu. Sper zau sa treaca (inca) o data moda asta, desi renderingul industrial-metal al catorva dintre piesele Silviei Dumitrescu (cauzat de ansamblul de DJ Discoteca) a fost interesant. Limonazile de pe la terase parca s-au mai stricat, totzi baga acum supradoze de zahar si siropuri in ele.

Au fost si tot felu de proiectzii speciale - pe langa traditzia filmelor cu soundtrack live s-au remarcat Paris Texas in prezentza Nastassjei Kinski si varianta integrala la Nymphomaniac - n-am prea remarcat locurile din care s-a taiat, desi cica e aproape o ora de material in plus, in majoritatea scene prost editate. Varianta mai scurta mi se pare mai eficienta inclusiv la nivel erotic, unde adaugirile explicite nu prea contribuie cu nimic, poate si din cauza pilozitatzilor excesive care nu se vedeau in varianta cenzurata si lasau loc unei imaginatzii mai optimiste.

Ca de obicei, incep darea de seama cu filmele mai naspa si revin ulterior la recomandari mai calduroase.

True Love Ways

Un gagiu, stresat ca gagica-sa e tot mai plictisita si e pe cale sa-i dea papucii, decide sa puna pe cineva sa o bata, ca sa aiba ocazia sa intervina ca erou salvator si astfel sa aduca putzina prospetzime si adrenalina in relatzia cam ofilita. In acest scop fecioru organizeaza o situatzie-limita, de viatza si de moarte, intr-o padure pustie, dar inscenarea scapa de sub control si filmul se transforma foarte repede intr-un slasher standard in care gagica tre sa se descurce singura cu o toporishca.

Ii e fatal filmului faptul ca e alb-negru, hipsteresco-ironic si nemtzesc, astfel ca nu prea functzioneaza nici ca horror, nici ca comedie meta. Ambiguitatea situatziei care ar fi trebuit sa faca filmul interesant se disipa repede, iar de acolo gagica presteaza comportamentul standard al genului - alearga prin tufe, prin case parasite, se ascunde pe sub paturi, isi hacuieste cu tenacitate agresorii. Faptul ca filmul e alb-negru contribuie la a percepe filmul drept ironic si submineaza orice tentativa de suspans, iar rau-facatorii lasa impresia ca joaca la misto.

Mirage

Descris pe hartie filmul asta poate parea genial, insa punerea in scena s-a facut fara chef si fara pricepere.

Personajul principal (negrul din Limits of Control al lui Jarmusch) e un fotbalist african de la o echipa ungureasca, amenintzat cu deportarea din pricina unui scandal cu blaturi. Ca sa scape din vizorul justitziei, acesta isi umple o minge cu shpaga agonisita si se refugiaza in stepa ungureasca, la o ferma izolata la care se zice ca nimeni nu pune intrebari. Ferma insa e un cuib de tzigani contrabandisti (=Dragos Bucur si altzi actori romani) care il supun pe erou la munca silnica. Acesta tot incearca sa evadeze, mai intra in conflict cu militzia ungureasca corupta si uneori flirteaza cu o unguroanca in trening.

Filmul se doreste a fi o varianta ungureasca la Django Unchained si are scene care parodiaza pe fatza genul western (urmariri pe cai, lupte cu pistoale). Era enorm potentzial aici, insa ceva e profund viciat. Actorii romani ar fi una din probleme - desi actori importantzi, personajele lor de carton au dialoguri extrem de simpliste (o tentativa eshuata de minimalism a la Jarmusch, pare ca s-a urmarit si ceva a la Dead Man). Backgroundul fotbalistic al personajului principal, care ar trebui sa dea deliciul filmului, e slab conectat cu restul filmului, iar conflictul e anticlimactic si lipsit de suspans. La sfarsit aminteste mai degraba de parodiile western baschalioase cu Florin Piersic, alea cu Aurul si ardelenii, chiar daca actorii se straduie sa keep a straight face.


Nude Area

Film mut, lesbian, interracial, fara finalizare. Ea e o rockeritza, intelectuala, din Olanda, care cocheteaza cu bi-curiozitatea. Cealata Ea e o imigranta, marocana, creatza, purtatoare de burka, care merge in fiecare zi cu troleul la shcoala. Desi apartzin de doua paturi sociale diferite, cele doua se intalnesc in sauna unui bazin de inot si incep sa isi traga ocheade. Isi tot trag ocheade vreo 2 ceasuri fara sa zica nimic, fara sa faca nimic. Mai trec una pe langa alta, se mai hoalba una la alta, la un momendat se sugereaza ca una ii arata putza celeilalte, insa la fel de bine ar fi putut sa-i arate ca i-a fugit un fir la ciorap (ma rog, nu chiar, ca scena se petrece la sauna si probabil n-aveau ciorapi pe ele).

Nu se vorbeste absolut nimic tot filmul - a fost proiectat in cadrul sectziunii surdo-mute (alaturi de recentul succes The Tribe, unde insa mutzenia chiar avea un sens). Se aude un chicotit la un momendat, creca pe una din actritze a umflat-o rasu dandu-si seama cat de farsa este filmul asta. In afara de perlele de la grumazul rockeritzei nu mi-a placut absolut nimic.

La final regizoarea a zis ca a vrut sa faca un film erotic din care sa lipseasca sexul. Adica un fel de bere fara alcool, cafea fara cafeina, ceai fara teina, tzigara care nu scoate fum, film porno editat pentru minori. Mai nasol e ca as fi putut evita filmul daca mi-as fi consultat propriul blog sa realizez ca in urma cu 5 ani mai vazusem un film al aceleiasi regizoare (poloneze), care si ala imi displacuse profund, despre un cuplu care taiau cartofi intr-o cabana si discutau despre vreme (Nothing Personal).


Sea Fog

Un grup de marinari responsabili cu un transport de pesti plus niste pomelo gigantici (vezi in fundalul imaginii) se gandesc sa faca un ban ilicit ascunzand printre pomelo nishte imigrantzi ilegali disperatzi de prin China/Coreea de Nord. In timpul unui control vamal insa sunt obligatzi sa ii ascunda pe totzi imigrantzii intr-un frigider. Nenorocirea e ca pana trece controlu toata lumea din frigider moare, mai putzin o gagica pe care marinarii nu-s decisi daca sa o futa, sa o dea la peshti, sau ambele.

Filmul e o propaganda anti-imigratzie siropos-isterica - cica inainte sa fie film a fost o piesa de teatru de mare succes pe la ei, menita sa scoata imigrarea ilegala din capul cetatzeanului de rand. Probabil la ei functzioneaza, caci filmu e plin de patos si de sentimentul datoriei fatza de transportu de pomelo si to felu de dileme morale marinareshti. Eu am tot sperat sa fie un film cu fantome (erau unele indicii despre asta) dar pan la urma e exact ce am scris aici ca e - un film despre traficu de pomelo.

Black Bread

Film istoric despre tzarani catalani care aveau probleme la ei in sat dupa razboiul civil spaniol, pe vremea cand la ei se condamna comunismul cu mare avant liberal (ce avea sa se finalizeze cu dictatura de 40 de ani a lui Franco). Nu mai tzin minte mare lucru din film pentru ca n-am fost deloc familiarizat cu cadrul istoric in care se petrece actziunea. Tre sa studiezi putzin despre catalani, despre comunism, despre razboiul spaniol, iar fara o prealabila documentare aproape toate motivatziile personajelor par extrem de opace, iar twisturile si elementele-surpriza ale plotului cam greu comprehensibile. Am prins totusi un subplot despre un homosexual care traia in peshteri si a fost castrat de nishte tzarani comunisti la ordinul unei familii de chiaburi.

N-ar fi chiar un film nasol, iar pe alocuri are peisaje rurale dragutze, dar e atat de departe de lucrurile cu care se preocupa creierul meu, incat mi-a trecut prin fatza ochilor fara sa lase nimic in urma. Specificul regional si specificul temporal al filmului sunt mult prea restranse incat sa genereze dileme universale, cu care sa rezoneze si altfel de spectatori decat localnicii catalani, eventual si restul spaniolilor desi nu-s convins nici de asta. Probabil tot atata ar pricepe si un american uitandu-se la Morometzii.

Filmul a facut parte din sectziunea dedicata regizorului Agusti Villaronga, care mi-a lasat impresia ca e un patriot catalan preocupat de probleme istorice ale zonei respective.

 German Angst

TIFFul a oferit mereu o bogatzie de scurt-metraje, insa de la o vreme incoace a aparut moda asta de a impacheta scurt-metrajele intr-un lung-metraj, chiar daca nu au nici o legatura intre ele. Probabil lung-metrajul e mai usor de marketat si distribuit. Din pacate nu si acest film, pe care nu vad de ce ar da cineva bani sa-l vada.

Doi regizori nemtzi si unu polonez care s-au intalnit betzi la una din editziile precedente ale TIFFului au decis sa faca impreuna aceasta compilatzie torture-porn axata pe cele doua angoase nemtzesti fundamentale - xenofobia si sexofobia.

Primul segment e despre o fetitza care il castreaza pe unu si ii arunca putza intr-o ghiveta, in detalii excesiv de grafice. Mai apare si un hamster pe acolo, nu mai tzin minte de ce.

Al doilea segment e despre niste punkeri nemtzi care bat (de se kk pe ei) pe doi surdo-mutzi polonezi si le zice sa mearga dracului inapoi in tzara lor.

Al treilea segment e umpic funny, despre un gagiu care descopera un bordel ultra-secret unde potzi face sex cu copaci dotatzi cu vagin sau ceva de genu asta. O problematica recurenta in ordinea amoroasa nemtzeasca.

*****************

Cam asta ar fi. Revin mai incolo cu filmele asa si-asa, bunicele fara sa ma impresioneze.

Monday, June 15, 2015

Joseph Pulver Sr. (ed.) - Grimscribe's Puppets


Pedigree:
- Premiul Shirley Jackson, nominalizare Bram Stoker (pentru antologie)
- nominalizare Shirley Jackson (pentru povestirea Furnace, de Livia Llewelyn)

Cu exceptzia catorva antologii de la Nemira ignorate de marele public, cititorul de horror de la noi e in urma cu 2-3 generatzii fatza de realitatea din teren. Numele care conteaza inca la noi sunt tot Stephen King, Dean Koontz, Anne Rice, autori lansatzi in anii 70 si popularizatzi la noi cu decalaj de vreo 20 de ani. Ori autori chiar mai vechi de atat (vezi goticismul promovat de Craznic, ori scoaterea de la naftalina a lui Lovecraft). Intre timp literatura horror a mai trecut prin cel putzin trei valuri – generatzia optzecista (Ligotti, Lansdale, Newman), cea nouazecista (Kiernan, Evenson, Ford) si valul post-2000, reprezentat in mare masura de contributorii acestei antologii.

Aceasta e pricina pentru care cei care se uita in cuprinsul volumului de fatza risca sa nu recunoasca nici un autor. Nu e asta problema, fiind vorba de autori din chiar ultimul val (majoritatea cu doar 1-2 volume in portofoliu). E insa o problema faptul ca la noi s-a auzit doar vag de Thomas Ligotti, in conditziile in care la ei i se organizeaza deja astfel de antologii-omagiu. Recent numele sau a fost putzin scos la lumina in contextul unor acuzatii de plagiat la adresa serialului True Detective, unde personajul lui McConaughey citeaza sau parafrazeaza copios din Ligotti, cu precadere din volumul eseistic The Conspiracy Against the Human Race.

Cine a vazut serialul poate intui ca Ligotti e un exponent al nihilismului post-Nietzsche (Cioran, Bernhard etc.), pe care il altoieste cu nimicnicia cosmica din literatura lui Lovecraft. Daca la Lovecraft fatzeta filosofica era auxiliara literaturii (reflectata cel mult in atitudinea ori soarta unor personaje), Ligotti este si un activ eseist si un soi de mentor al unei comunitatzi on-line adunate in jurul forumului ligotti.net. Desi n-a murit inca, lumea a inceput deja sa scrie doctorate despre el, i-a aparut recent un volum de interviuri, fiind treptat promovat de presa de la statutul de scriitor horror la cel de ganditor horror, pe masura ce proza lui a inceput sa se distorsioneze in eseistica autobiografica mixata cu ocazionale elemente narative (spre batranetze Ligotti a inceput sa renuntze la a mai construi personaje, preferand un stil meta, in care fitziunea horror se impleteste cu cugetari eseistice ori relatari autobiografice, vezi recentul mini-volum The Spectral Link de care discutam aldata).

Notorietatea ii este completata de o trecatoare cariera muzicala in cadrul grupului de folk mistic Current 93, si de obscurantismul sau personal – nu prea sunt disponibile fotografii si inregistrari cu el, iar de vreo 10 ani a disparut cu totul din vizorul public, pana in 2014 cand a revenit cu pomenitul The Spectral Link.

Temele predilecte ale lui Ligotti sunt horrorul corporatist (un soi de fantasy kafkian upgradat la mediul corporatist modern), dezintegrarea identitatzii sub influentza drogurilor (sau a unor fortze oculte), dezempatizarea si patologia luciditatzii, emotziile tratate ca boala psihica, plus o varianta extremista a cosmicismului nihilist al lui Lovecraft. Specialitatea autorului e un fel de contrast construit din evenimente banale prezentate drept extraordinar de traumatizante. Ideea fundamentala e ca evenimente acceptate drept tolerabile in viatza de zi cu zi sunt in realitate intolerabile, dar suntem prea spalatzi pe creier sa realizam asta, iar moartea e cea mai de pretz recompensa la care putem nadajdui la capatul contractului de munca pe viatza la care suntem condamnatzi. Eventual moartea poate fi precedata de ritul eutanasiant al pensionarii, desi in vremurile neoliberale recente si acesta tinde sa devina o cheltuiala inacceptabila pentru Sistem.

Titlul volumului de fatza e dat de porecla consacrata a lui LigottiGrimscribe si unul din motivele recurente ale operei sale, cel al papusharului. Autorii fac o treaba excelenta in a-l referi pe Ligotti din multiple unghiuri – unii ii imita stilul scriiturii (atat cel pulp, din tineretze, cat si cel semi-eseistic/delirant de la batranetze), altzii brodeaza pe seama motivelor sale recurente (omul-molie, papusharul ocult, ororile vietzii corporatiste, implinirea vietzii prin auto-eutanasiere), altzii folosesc chiar persoana lui Ligotti ca element de intriga.

Miskatonic River Press e o editura tanara specializata pe publicarea de antologii legate indirect de mostenirea lui Lovecraft. Am dedicat deja un articol mai larg antologiei A Season in Carcosa, omagiu adus temelor lansate la finele secolului XIX de Robert Chambers si Ambrose Bierce (influentzele cele mai importante citate de Lovecraft). Grimscribe’s Puppets e o antologie dedicata lui Ligotti, prezentat drept cel mai important urmash ideologic al lui Lovecraft*. Ambele antologii au fost ingrijite de Joseph Pulver Sr., un scriitor american interesant, refugiat la Berlin in mediile gotice nemtzesti.

*Recent a aparut si a treia antologie din aceasta cvasi-serie, Deepest Darkest Eden, tribut adus lui C. A. Smith, unul din cei mai importantzi si influentzi colaboratori ai lui Lovecraft.

Ca de obicei trec in revista cuprinsul volumului Grimscribe's Puppets incepand cu preferatele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

The Lord Came at Twilight, de Daniel Mills. In vremuri medievale, calugarii unei manastiri sunt frustratzi ca nobilimea investeste in constructzia unui amfiteatru in timp ce manastirea e in paragina. Un membru al corului dezerteaza pentru a urma o cariera de cantaretz, iar un coleg al sau incearca sa-l aduca inapoi sub poala lui Dumnezeu. Abia debutat cu propriul volum, autorul a fost pentru mine una din revelatziile ultimului an.

Into the Darkness Fearlessly, de John Langan. Excelent mix de umor si oroare pe seama nimicniciei conflictelor de interese din lumea literaturilor de nisha. Un scriitor horror e gasit mort si mutilat. Agentul sau literar investigheaza cazul sperand sa gaseasca unele manuscrise neterminate cu care sa mai mulga niste bani si descopera un conflict ocult ce implica femei fatale si premii literare acordate pe nedrept. Povestea seamana in unele aspecte cu un recent scandal de la noi pe seama premiilor Vladimir Colin, doar ca la noi inca n-a murit nimeni. John Langan e foarte bun, unul din liderii generatziei post-2000.

After the Final, de Richard Gavin. Un discipol al lui Ligotti porneste o campanie de starpire a umanitatzii. Excelent povestita la persoana intai prin prisma unui unreliable narrator delirant si efervescent. Autorul canadian e foarte prezent in antologiile ultimilor ani cu un horror oarecum politicos, povestea asta fiind cea mai dura si cea mai buna pe care am citit-o de la el.

The Man Who Escaped This Story, de Cody Goodfellow. Un pacient la psihiatrie se crede Dumnezeu din cauza ca visele i se materializeaza in evenimente reale, insa ulterior realizeaza ca se materializeaza doar in textul lui Goodfellow, nu si in realitatea din afara volumului de fatza. O poveste meta din partea unuia din cei mai imprevizibili autori ai noii generatzii (exponent al miscarii bizarro = mult meta, absurd si suprarealism lynchian).

Basement Angels, de Joel Lane. Un tip gay isi pierde treptat simtzul propriei identitatzi si incepe sa suspecteze ca e altcineva decat crede ca e. Autorul britanic de queer-horror a raposat la scurt timp dupa publicarea acestui volum; mereu l-am gasit prea depresiv si urban pentru gustul meu - personajele sale sunt preponderent gay si junkie, cu unele influentze Brett Easton Ellis, insa se potriveste la fix in contextul unui omagiu adus lui Ligotti.

Furnace, de Livia Llewellyn (finalista Shirley Jackson). Poveste incomprehensibila dar foarte frumos scrisa si expresiva, despre o fetitza care asista la dezintegrarea treptata a orasului natal, coroborata cu presiunile unei mame posesive. Pe autoare o stiam ca exponent al genului lesbian horror, cu povesti ce au in centru tinere ce isi descopera sexualitatea in contexte psihedelice/oculte. Povestea asta nu cred ca are nimic erotic, dar are un lirism dur cu tushe bacoviene.

The Holiness of Desolation, de Robert Price. Personajul unui vis cauta o cale de a ajunge in lumea care il viseaza si reuseste cu ajutorul unei cartzi de Ligotti. Deci e un omagiu pe fatza, care nu prea ar avea sens in afara acestui volum, dar e foarte frumos scrisa de un autor interesant din zona academica (Price e un teolog dubios, fost predicator baptist, actualmente „ateu crestin”, whatever that means).

The Prosthesis, de Jeffrey Thomas. Un muncitor la o fabrica de proteze pentru amputatzi fura piese de la serviciu in scopuri personale ce se leaga cu temele recurente ale lui Ligotti – horrorul corporatist si motivul papusharului. Autorul vine din zona hardcore body-horror (mutilari etc.) dar aici e surprinzator de fin si subtil.

Where We Will All Be, de Paul Tremblay. Interpretare a temei omului-molie din opera lui Ligotti. Omenirea innebuneste subit si intra intr-o frenezie suicidala colectiva ce reflecta comportamentul moliilor care se arunca in flacara lumanarii. De autor n-am mai auzit inainte.

Povestile asa si-asa (3 stele)

Oubliette, de Gemma Files. O gagica depresiva cu tendintze suicidale e supusa unui tratament psihiatric care o pune in contact cu membrii unei secte practicante a suicidului colectiv. Autoarea are contributzii bunicele la o gramada de antologii din ultimii ani, cu o usoara componenta de speculatzie shtiintzifica.

Pieces of Blackness, de Michael Kelly. Un barbat frustrat sexual e gelos pe faptul ca sotzia isi alapteaza fiul adoptat. Autor aproape debutant, promitzator.

The Blue Star, de Eddie Angerhuber. Un individ calatoreste ritualic o data pe an la o stea de neon albastru care ii suge vampiric pofta de viatza. Autoarea e o gotheritza nemtzoaica care l-a tradus pe Ligotti in germana. Probabil frecventeaza aceleasi cercuri berlineze oculte ca si antologatorul Joseph Pulver.

20 Simple Steps to Ventriloquism, de Jon Padgett. Un tutorial de ventrilocvism in 20 de pasi care incepe funny-instructiv si se termina dubios, cu sfaturi pentru ventriloci „avansatzi” care vor sa controleze lumea. Autorul nu e chiar profi, fiind patronul forumului ligotti.net, un fan club ce a devenit in ultimii ani o importanta comunitate on-line a amatorilor de literatura weird.

Eyes Exchange Bank, de Scott Nicolay. Un gagiu caruia i-a dat gagica papucii isi viziteaza un amic care a trecut prin aceeasi suferintza si se duc impreuna la mall sa manance o pizza, sperand sa o combine pe chelneritza. Autorul e considerat una din revelatziile anului 2014, insa cu bucata asta nu m-a prea convins, desi reflecta destul de bine viziunea ligottiana traumatizanta asupra cotidianului banal.

By Invisible Hands, de Simon Strantzas. Un papushar batran e solicitat sa construiasca niste papushi frankensteiniene din bucatzi umane. Atmosfera gotica excelenta, dar lungita excesiv. Un autor imprevizibil, de care n-am citit inca doua povestiri in acelasi stil, asa ca am dificultatzi in a-mi fixa o opinie despre el.

Diamond Dust, de Mike Griffin. Un omagiu adus horrorului corporatist al lui Ligotti, despre un barbat care suspecteaza o conspiratzie intre nevasta-sa si firma la care lucreaza. Autorul e un muzician care mai cocheteaza cu literatura.

The Company Town, de Nicole Cushing. Tot horror corporatist, despre o companie care ofera servicii de „sinucidere” la un pretz exorbitant, care-i obliga clientzii sa munceasca o viatza pentru a-si dobandi dreptul la moarte. Autoare la inceput de drum, bagata in seama pe la premiile din ultimii ani.

No Signal, de Darrell Schweitzer. Protagonistul ligottian simte subit ca trebuie sa moara cand remarca lipsa semnalului de la telefon. Autorul e in mod normal excelent, a ingrijit unele editzii critice despre opera lui Ligotti, insa povestea asta a fost prea scurta ca sa ma satisfaca.

The Secrets of the Universe, de Michael Cisco. Asta nu e chiar poveste, ci un fel de colaj de dialoguri (fara personaje!) intercalate cu eseistica sau comentarii la persona intai. Pare ca dialogul are loc intre un om si un (Dumne)zeu care explica natura si rostul notziunii de sacrificiu. Am citit vreo 3 povesti ale tipului asta si n-am priceput nimic din niciuna. Lumea il considera un fel de Pynchon al horrorului, dar e mai rau de atata, e un abstractzionist extremist fara respect pentru cititor, insa interesant in doze mici.

Gailestis, de Allyson Bird. Un basm despre un gradinar care ia o boala nasoala de la plantele pe care le ingrijeste si sora sa care se prostitueaza sperand sa-l salveze. Autoare de fantasy boem, bagata in seama la premiile britanice de anul trecut.

Povestile slabe (1-2 stele)

The Human Moth, de Kaaron Warren. O fetitza-molie se naste intr-o familie benevolenta care incearca sa-i faca viatza usoara, in ciuda faptului ca societatea o cam respinge. Autoarea e o australiana bine cotata in ultimii ani, dar povestea ei e o palida imitatzie de Ligotti.

The Xenambulist, de Robin Spriggs. Imitatzie ligottiana pretentzioasa, cu un gagiu care iese noaptea din casa si sufera un delir mistic incarcat cu simboluri iudaice, care nu duce nicaieri. Autorul cica e poet si actor, ceea ce explica excesul liric-descriptiv si lipsa de evenimente a povestii. Nu ca am ceva impotriva acestui stil, dar il inghit doar in povestiri scurte, cu punch descriptiv, ori aici seamana cam tare cu postarea de blog a unui poet beat.

***********

Cu doar 2 povestiri slabe, 11 ok si 9 tari, cartea se inscrie in randul antologiilor tari, dovada sta si premiul Shirley Jackson primit recent. Este si o excelenta introducere in opera lui Ligotti, poate chiar mai potrivita decat unele din cartzile autorului, care uneori sunt excesiv focalizate pe cate o tema (si nu exista inca un best-of retrospectiv al acestuia).

Cartea are si o calitate importanta, de a avea sens si pentru cei nefamiliarizatzi cu referintzele pe care le face, ceea ce se intampla rar intr-o antologie-tribut (de exemplu A Season in Carcosa e aproape incomprehensibila fara o documentare prealabila cu privire la opera lui Robert Chambers).

La trasul liniei, am retzinut pentru investigatzii viitoare numele catorva dintre contributori: Daniel Mills, Scott Nicolay, Paul Tremblay si Michael Kelly, totzi debutantzi promitzatori (cu numele lui Mills remarcandu-se in mod deosebit). Am fost placut surprins de contributziile lui Richard Gavin si Robert Price, insa acestea nu sunt scrise in vocile proprii, ci imita indeaproape scriitura lui Ligotti. Am fost dezamagit de doi autori de la care aveam asteptari – Darrell Schweitzer si Kaaron Warren. Au confirmat asteptarile cateva nume pe care le regasesc recurent prin antologiile ultimilor ani, de fiecare data cu contributzii bune sau foarte bune: John Langan, Joel Lane, Cody Goodfellow, Gemma Files. Sunt inca nelamurit cu Livia Llewelynn, Simon Strantzas si Michael Cisco – autori care scriu frumos dar adesea incomprehensibil si eterogen. O sa-l evit pe Robin Spriggs, pe care il gasesc pentru a doua oara cu cea mai slaba/redundanta contributzie la un volum colectiv.

- plusuri: neobisnuit de putzine contributzii slabe pentru acest gen de antologie, multe contributzii excelente care nu sunt cu nimic mai prejos decat proza originala a lui Ligotti, un tribut solid adus unuia din cei mai cool scriitori pe care i-a dat nisha horror in secolul XX
- minusuri: unele erori de redactare, 2-3 povesti mai slabutze
- recomandare: lectura obligatorie

P.S. De obicei pun la sfarshit poza antologatorului, insa aici o sa pun una din putzinele fotografii ale lui Ligotti.

Thursday, June 04, 2015

Milo Manara (feat. Hugo Pratt, Federico Fellini): The Manara Library vol. 1-3



Am uneori impresia ca femeia nu din coasta lui Adam a fost facuta, ci dupa schitzele lui Milo Manara.

Nu exista nimeni pe planeta asta care sa deseneze femei ca Milo Manara. Talentul i-a si fost un pic pagubos caci, destul de devreme in cariera, Manara a fost atras in capcana BDurilor porno cu care si-a pierdut cam multa vreme. Din fericire in Europa industria BD e suficient de libertina incat sa nu izoleze/marginalizeze artistii pe criterii politice. In ciuda (sau datorita?) lucrarilor sale de nisha erotica, Manara a dezvoltat relatzii si colaborari cu Fellini, Almodovar, Jodorowsky, Gaiman si alte nume marcante, completandu-si cariera pornografica cu una de artist in toata puterea cuvantului.

Dovada pentru influentza lui Manara asupra benzii desenate de pretutindeni e chiar retrospectiva de cariera The Manara Library, un proiect de 9 volume (dintre care aici discutam despre primele 3), unul din cele mai importante proiecte de arhivare BD din ultimul deceniu. Aceste prime 3 volume contzin colaborarile lui Manara cu:
  • Federico Fellini care, intr-o anumita perioada a carierei sale a cedat lui Manar unele scenarii nefilmabile ori refuzate de producatori, pentru a ramane in posteritate macar in format BD; 
  • un alt titan al BDului european (italian), Hugo Pratt, autorul operei de referintza Corto Maltese. Alaturi de Tiziano Scalvi, de care am discutat in cronica retrospectivei Dylan Dog, pe umerii indivizilor ashtia se reazema cam toata istoria BDului italian, o istorie deloc neglijabila (dar mai slab exportata decat cea frantzuzeasca).
Colaborarile cu Fellini sunt Trip to Tulum si The Journey of G. Mastorna, doua scenarii imposibil de ecranizat cu tehnologia vremii respective. Rezultatul e superb la nivel grafic si foarte psihedelic. Prima poveste e despre Marcello Mastroiani care merge in America sa faca un film refuzat de Jodorowsky si nimereste intr-un turn al Babilonului plin de shamani, gagici dezbracate si tot felu de psihedelisme imprumutate de la Castaneda (cu care Fellini a impartzit nishte jointuri si ciuperci in timpul vizitei sale in Mexic). A doua poveste e despre pasagerii unui avion care aterizeaza in Rai, unde e iarna tot timpu, dar e plin de hanuri ospitaliere cu chelneritze cu tzatze mari si dansatoare din buric. Reiese ca Fellini era la fel de obsedat de femei ca Manara si ma tem asta e hobbyul care le-a unit destinele. La astea se mai adauga The Ape, o superba legenda japoneza despre un maimutzoi si haremul sau de femei umane, un non-sens epic fantasy de inspiratzie asiatica si foarte trippy.
Hugo Pratt a fost un fel de Alan Moore al Italiei, un tip controversat cu o viatza aventuroasa, traita prin Etiopia si Argentina, suspectat de a fi fost spion in al doilea razboi mondial. Calatoriile lui in lungul si latul lumii l-au inspirat sa scrie serialul BD Corto Maltese, unul din fenomele cult ale istoriei BD europene. Opera sa a fost puternic impregnata cu documentare istorica detaliata, treaba care transpira si din aceste volume, pentru care Milo Manara s-a ocupat de grafica: Indian Summer e o poveste despre primii colonisti englezi din America si relatziile/conflictele acestora cu indienii si cu biserica. El Gaucho e o poveste de epoca despre un toboshar de razboi si niste tarfe irlandeze in timpul asediul Buenos Airesului de catre britanicii ce tocmai pierdusera controlul SUA.
Traiam cu impresia ca BDul italian a fost ceva mai naiv decat cel american si francez, parere partzial confirmata de Corto Maltese (care a fost totusi inceputa prin anii 60, chiar daca la vremea aia era de avangarda) si de Dylan Dog (care e doar o serie de aventuri horror scaldate in succesul gialloului italian din anii 70). De aceea am fost surprins de nivelul acestor povesti. Manara are o contributzie semnificativa la nivel grafic, cu personajele sale mustind de senzualitate, insa si scenariile lui Hugo Pratt sunt complexe, dark, cu crime, violuri, clevetiri politice si detalii istorice extrem de documentate (exprimate si grafic, prin detalii sofisticate de pe costumele personajelor sau arhitectura cladirilor).

Volumele sunt rotunjite cu povestiri mai scurtutze de umplutura - un western (Paper Man), un ciclu de povestioare istorice-biografice despre "mari criminali ai istoriei" (de la Nero la Oppenheimer), un episod Corto Maltese aprocrif si niste maruntzishuri SF. Astept cu infrigurare urmatoarele volume, dintre care ultimele 3 au fost subintitulate The Erotic Manara.

- plusuri: lectura obligatorie, conditzii grafice deosebite in hardcoveruri nu foarte groase de la Dark Horse 
- minusuri: nu exista
- recomandare: lucrare esentziala a istoriei BD