Tuesday, October 25, 2011

Cyberpunk - cyber = punk

Black Butterflies 
de John Shirley 

Pedigree:
- Premiul Bram Stoker, Premiul International Horror Guild, nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
- Premiul International Horror Guild (pt. povestirea Cram)
- nominalizari Bram Stoker, International Horror Guild (pt. nuvela What Would You Do For Love?)

Mai tineti minte genul cyberpunk? John Shirley era unul din pionieri, fiind inclus in antologia care a pus bazele genului (Mirrorshades, Cyberpunk in varianta romaneasca). Dintre toti participantii la pomenitul volum (William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan samd) a fost si primul care a intors spatele genului. Restul, de bine de rau, au ramas pe coordonatele alea - ori ca autori cyberpunk consacratzi, ori macar ca autori de hard SF. Shirley insa a facut stanga-mprejur inca din anii 80, consacrandu-se ca autor de horror.

Totusi, la un studiu mai atent, divortzul sau de cyberpunk n-a fost niciodata total iar volumul de fatza o demonstreaza. Colegii sai de antologie erau majoritatea geeksi si informaticieni okelaristi care fantazau despre cultura punk. Shirley a si trait-o. A cantat in trupe punk, a scris versuri pt diverse trupe (Blue Oyster Cult), a lucrat la Hollywood. De fapt Shirley e cel care i-a adunat laolalta pe cyberpunkeri, chiar daca Bruce Sterling a editat antologia si ulterior a devenit mentorul miscarii.

In al doilea rand, divortzul lui Shirley de cyberpunk a fost doar tematic, nu si stilistic. Sa ma explic: cyberpunkul e definit de doua aspecte - temele (revolte punk cu ingrediente cyber, gen Matrix) si stilul - inspirat de proza politzista noir, foarte sec, foarte dens si foarte URBAN, cu mult argou si jargon. Din pricina stilului majoritatea autorilor de cyberpunk sunt greu de diferentziat intre ei, putzini au fost in stare sa dea o nota stilistica personala si aia care au reusit de obicei au virat-o repede spre alte directzii (ma gandesc la Lucius Shepard).

John Shirley s-a apucat de scris horror in stil cyberpunk, treaba ce devine evidenta inca de la primele randuri ale acestui volum. Nu stiu daca e un lucru bun sau rau. Lectura a curs foarte bine dar senzatzia de cyberpunk undercover m-a sacait tot timpul. E ca si cum ai citi cyberpunk din care elimini partzile SF. Caz in care, nu stiu ce mai ramane...neo-noir? (John Shirley are un volum intitulat New Noir!) Dar mai e si partea horror, matze si sange.

Black Butterflies pare sa fie varful carierei lui Shirley si ofera o viziune destul de cuprinzatoare asupra apucaturilor sale: ca sa transheze clar lucrurile, cuprinsul e delimitat explicit in doua sectziuni egale: This World - proza realista si That World - proza fantastica. Cum ambele se subordoneaza genului horror, se poate deduce ca partea realista e ce ziceam mai sus - cyberpunk minus cyber = punk (odios), iar partea fantastica e destul de aproape de Clive Barker. In concluzie, Shirley e destul de usor de catalogat sub o eticheta care are deja o istorie de peste 20 de ani - splatterpunk. Fiecare sectiune contine o nuvela de 30 de pagini si cateva povestiri mai scurte, dar nu foarte scurte (15 pagini).

Jumatatea realista a volumului e FOARTE violenta si vulgara, uneori naturalista, alteori gratuita. In cyberpunk treaba asta se mai atenua datorita settingului si artefactelor SF. Cum astea au disparut din scriitura lui Shirley, ramane o chestie care suna cam ca versurile de la Parazitzii puse in proza. Ori ca Henry Miller daca ar avea simtzul umorului (si niste sange). Uneori umorul e suficient de ok sa te duca cu gandul la Tarantino. Dar nu e o regula, alteori lipseste cu desavarsire si atunci proza doar itzi intoarce matzele pe dos. Povestile sunt cam astea (primele 3 sunt mai cu umor, dar si mai fukked up, restu sunt doar fukked up):
  • What Would You Do for Love? (nuvela finalista Stoker si IHG): Un prof de engleza se da la matusha uneia din elevele sale, o duce la un motel, o imbata, o combina, dar la un moment usa se sparge si intra peste ei iubitu gagicii, care ii bate pe amandoi de le suna apa in cap, pana apare o profa de informatica sa salveze situatia. Desi suna cam ca o stire de la ora 5, e una din favoritele mele, limbajul si caracterizarea personajelor sunt perfecte, iar umorul atat de fin incat a fost prima data in viatza mea cand am ras citind o scena de viol (nu, nu am eu o problema la cap, e chiar funny dar nu pot explica de ce fara sa reproduc intreaga pagina);
  • You Hear What Buddy and Ray Did? Probabil cea mai fukked up poveste a volumului, cu doi golani urbani care sunt platitzi de un pervers gras sa faca sex pe burta lui in timp ce acesta isi administreaza singur shocuri electrice. Problema e ca golanii mai aduc cu ei niste drogatzi, prostituate si transsexuali, declansand o orgie descrisa explicit si condimentata cu aparatu de facut shocuri electrice. Povestea e 99% obscenitatzi si tortura, 1% plot. Dar se salveaza din nou prin umorul grotesc;
  • Footline: O prostituata dezamagita in dragoste se sinucide injectandu-si sperma in vene. Asta deja e tragica;
  • War and Peace: Probabil cea mai sobra proza a volumului. Un politzist isi suspecteaza partenerul ca si-ar fi omorat sotzia si se tot macina legat de masurile pe care ar trebui sa le ia. Are si asta ceva sex nasol, dar e o proza psihologica puternica;
  • Barbara: O gagica e rapita de 2 golani cu planuri sa o violeze, dar gagica ii manipuleaza unu impotriva celuilalt. Nimic interesant;
  • Rubber Smile: Un tip face un doctorat pe filme horror si investigheaza cazul unui club de fani cu comportament violent. Destul de banala;
  • Answer Machine: Un politist gaseste o caseta audio pe care un tip povesteste cum a zdrobit o gagica in compactorul de masini al unui cimitir de automobile;
  • Cram (premianta IHG): Asta n-are nici un plot, e pur si simplu descrierea in cele mai bolnavicioase detalii a unui accident de metrou cu o gramada de victime care se tarasc ca viermii sa iasa prin gemurile vagonului;
Jumatatea fantasy a volumului difera putzin de cea realista. Violentza si sexul explicit continua sa fie prioritare, dar limbajul e mai decent, mai putzin slang, apar diverse twisturi fantastice, cateva povesti sunt horror erotic, cateva mai filozofice, una cu zombie si chiar una cyberpunk. Totusi, scenele sexuale explicite raman prioritatea numaru 1 a autorului:
  • Flaming Telepaths: Intr-o rockoteca cyberpunk, apare un evangelist de televiziune sa faca o emisiune despre rockerii condamnatzi la pierzanie. Ca sa-si demonstreze punctul de vedere, aduce cu el 2 pirokinetici care dau foc la trupa rock de pe scena, aratand astfel soarta la care sunt condamnatzi rockerii. Localul e salvat de un LSD junkie care a capatat la randul sau capacitati telepate de la atatea droguri;
  • How Deep the Taste of Love: Un vaduv recent merge la agatzat si pune mana pe o gagica prea buna ca sa fie adevarata. Treaba care se confirma cand gagica il lasa insarcinat pe barbat si in corpul acestuia incepe sa creasca un parazit extraterestru. Horror erotic de nota 10;
  • Aftertaste: Nuvela zombie profesionista, in care epidemia zombie apare din pricina unui insecticid cu care un dealer de droguri a decis sa-si lungeasca marfa. Eroii sunt un avocat junkie si un hotz de masini refugiatzi intr-un crackhouse (=loc in care merge lumea sa se drogheze in liniste);
  • Pearldoll: O punkeritza isi intalneste fostul iubit pe care il credea mort si il duce la un motel pt o partida de sex de impacare. Unde afla ca nu degeaba il credea mort;
  • Delia and the Dinner Party: O fetitza are un prieten invizibil care o rapeste noaptea din pat si o duce pe la geamurile oamenilor sa-i arate tot felu de orgii sexuale si ce inseamna sa cresti mare;
  • Woodgrains: Un sculptor isi tatueaza pe corp fetzele artistilor sai favoritzi. Intr-o noapte, acestia se desprind din corpul lui si casa se umple de mici demoni cu chipurile tatuate, intre care se porneste un razboi al artelor. Cea mai filozofica proza a volumului;
  • Black Hole Sun, Won't You Come: Poveste postapocaliptica in care ultimii oameni de pe Pamant organizati intr-un trib hippie se confrunta cu un serial killer nihilist si nemuritor care si-a dobandit imortalitatea din energia vitala a victimelor sale. E un fel de alegorie la conflictul socialism vs. individualism, dar e cam scurta pt complexitatea temei si se potriveste ca nuca in perete in contextul volumului de fatza;
  • The Exquisitely Bleeding Heads of Doktur Palmer Vreedeez: O poanta over the top despre un mad scientist care i-a rapit pe Michael Jackson, Stephen King, William Gibson (si altzii ca ei) si i-a transformat intr-un fel de statui de ceara cu care si-a decorat palatul.
Am citit relativ putzin splatterpunk, pt ca in general mi-a displacut succesul aproape mainstream al filmelor de gen (seriile Saw si Final Destination, Hostel a mai fost cat de cat) si ipocrizia publicului care a umplut salile de cinema la filmele astea desi sustine ca nu da 2 bani pe horror (de calitate). Mi-a displacut si mai mult muzica de gen (de obicei death si black metal obscen) si m-am gandit ca nici in literatura treaba nu sta mai grozav. Dar i-am citit pe pionierii genului: Clive Barker, David Schow (i-am recenzat un volum aici) si Joe Lansdale (care nu e chiar splatterpunk dar a scris unul din romanele care au pus bazele genului - The Nightrunners, l-am prezentat aici).

John Shirley are cate ceva din fiecare - are mult erotism horror, ca si Barker, e 100% urban, ca Schow (doar ca mai punk) dar e si texan ca Lansdale, si stie exploata umorul si regionalismele sudiste pentru efect comic. In consecinta povestile sale ironice/sarcastice (cam o treime din volum) sunt foarte satisfacatoare, dincolo de caracterul indezirabil al evenimentelor relatate. Cand vrea sa fie serios, filozofic sau sobru mai schioapata, iar alegoriile lui sunt cam simpliste dar din fericire momentele de genu asta sunt sporadice in Black Butterflies (probabil in toata cariera sa).

P.S. Cartea asta e destul de greu de gasit chiar si in formatul de buzunar, dar in 2011 a aparut culegerea The Most Extreme Stories of John Shirley, care probabil se doreste un best of si contzine cate ceva si din acest volum.

- plusuri: proza brutala dar foarte bine scrisa, umor excelent pe o treime din volum, experiment interesant de teme horror mixate cu stil cyberpunk; 
- minusuri: uneori e prea brutal, vulgar si explicit sexual fara ca aspectele astea sa conteze in economia prozei; 
- recomandare: obligatoriu fanilor cyberpunk, sa vada pe ce cale a apucat-o unul din pionierii genului; fanilor Tarantino si Guy Ritchie; fanilor Henry Miller si ai practicilor sado-maso

Monday, October 17, 2011

Fright Fest part 2

Continuare la ciclul de articole despre filmele din programul festivalului de film FrightFest (Londra, la finalul lui august in fiecare an). Prima parte am scris-o aici. Filmele-s trecute in ordinea in care le vad, deci nu pe calitatzi. Am scris la fiecare in parte daca e de vazut, de evitat sau asa si-asa.




The Tortured

De departe cel mai prost film de la Frightfest, e apoteoza genului torture movie. Adica nimic nu se intampla in el in afara de tortura cu pricina. Nici macar cat se intampla in Saw sau Hostel, si nici acolo nu se intampla mare lucru. La inceput, filmu iti lasa impresia ca e pe flash forward, trecand in 15 minute prin tot plotu, ca sa ajunga la ce il intereseaza, adica la tortura. Doi parintzi al caror fiu a fost rapit si torturat de un psihopat il rapesc pe psihopat, il leaga intr-un beci si il tortureaza in feluri destul de brutale, dar nu foarte imaginative: ars cu tzigara, taiat deshte, sufocare etc.

Singuru lucru notabil legat de filmu asta e aparitzia actorului cult Bill Moseley (Otis din filmele lu Rob Zombie) in rolu psihopatului torturat, dar si asta e o pacaleala, caci twistu filmului e tocmai faptu ca astia nu torturasera pe cine trebuie, ci l-au confundat pe unu cu Bill Moseley, deci in conditiile astea nici Bill Moseley nu prea joaca in film. Ei, cu asta v-am dat si spoileru dar zau, nu exista nici un motiv pt a viziona acest film. De evitat



Loved Ones

Hit horror australian (mai exact tasmanian, creca singurul horror din istoria insulei, pana si astia ne-au luat-o inainte!) care a rupt gura targului prin festivalurile de gen. M-au trecut mai multe ape in timp ce m-am uitat la el. A inceput foarte cool, cu un soundtrack de mare efect, cu muzica rock si un rocker cu tricou Master of Puppets in rolul principal. Asta e un licean care nu prea are chef sa mearga la balu bobocilor si pica victima unei tinere aparent timide care in realitate isi facuse un obicei nasol din a lobotomiza si a-i pune sa se manance unii pe altzii pe baietzii care-i picau cu tronc. Baiatu nostru e pe cale sa cunoasca aceeasi soarta dar se repliaza tocmai in momentu in care i se facea o ditamai gaura in frunte cu o bormashina, dupa care reuseste sa ia problema in mana, cat mai ramasese din ea. 

Filmul e un torture movie atroce dar haios, cu elemente parodiate din Carrie si Texas Chainsaw Massacre si cateva gaguri horror memorabile. Ca ton general e undeva in zona filmelor Hostel, adica umoru e acolo, il vezi, potzi pune mana pe el, dar tzi-e cam groaza sa razi, sa nu te vada cineva. Oricum, un regizor de urmarit. Recomandat.



Night of the Demons

Asta e unul din titlurile slabe ale Fright Festului, desi aveam asteptari destul de mari fiind remakeul unui horror cult al anilor 80 (de fapt o trilogie). Bine, nu era originalul cine stie ce scula pe bascula, dar a fost foarte sangeros pentru standardele vremii, credeam ca remakeul asta va fi si mai si. Din pacate nu e,

Cel mai nasol lucru e ca in rolul principal e Edward Furlong, copilul din vechile Terminatoruri, care in zilele noastre a ajuns un ultrabuhait, cu niste ochi de broasca si niste foale pline de bere. M-am socat cand l-am vazut, nu ma mir ca a ajuns in soiu asta de filme, a ajuns la fel de rau ca Macaulay Culkin. Restu eroilor sunt niste pitzipoance care se aduna intr-o noapte de Halloween sa faca kef intr-o vila bantuita de demoni. Dar nici gagicile nu-s cine stie ce, gaguri horror slabe, singurul atu al filmului ramane soundtrackul, cu Type O Negative, Rob Zombie si nu mai stiu care, incat o vreme te amageste ca ai avea la ce te uita. De evitat



F

Drama horror englezeasca despre invatzamant, bugetari si marea drama a Angliei, delicventza juvenila. Un profesor de romana (sau engleza) e chemat la directoru scolii sa dea socoteala pt faptu ca a dat unui dobitoc nota F, care la ei e cea mai naspa. E atat de naspa incat, o sugereaza filmul, Ministeru Educatziei a si interzis-o. In loc sa dea nota F, dascalii sunt obligatzi sa dea un calificativ politicos prin care sa-l invite pe elev sa mai incerce o data, apoi sa stea la dispozitzia acestuia de cate ori are chef sa incerce.

Dascalu nostru e in pericol sa-si piarda jobu din cauza notei date,  e dat in judecata de parintzii copilului tampit, ajunge sa faca ore suplimentare, se apuca de baut, e vai de capu lui si, colac peste pupaza, intr-o seara vin astia de au picat Bacu si il terorizeaza toata noaptea in cladirea scolii, unde ramasese singur cu niste femei de serviciu care sunt omorate una cate una. Nimic spectaculos nu se intampla, violentza e rara dar brusca, filmul are un suspans ok dar dincolo de tema relevanta social degenereaza foarte rapid in horror standard cu personaje sechestrate. Rezonabil



The Last Exorcism

Film first person interesant, din ala filmat de un cameraman care il insoteste pe eroul filmului peste tot. Eroul e un exorcist care si-a pierdut credintza si se decide sa se retraga din biznis, dar nu inainte de a-si dezvalui farsele intr-un jurnal video. Angajeaza un cameraman care sa-l filmeze cateva luni, sa arate lumii ce se ascunde de fapt in spatele exorcizarilor. Actorul din rolul principal e misto, duce tot filmu in spate, in rolul exorcistului care se da singur in vileag cu oarecare amaraciune dar si cu aprobarea familiei, desi sunt destul de instaritzi tocmai de pe urma farselor facute de-a lungul anilor.

Intr-o buna zi, exorcistul e solicitat de un redneck sa-l scoata pe dracu din fiica-sa, iar eroul isi documenteaza video masurile pe care le ia, metodele de manipulare psihologica si toate efectele speciale folosite in astfel de situatzii, doar ca fetitza incepe sa dea semne ca chiar ar fi posedata. Dus la exasperare, exorcistu ii recomanda redneckului sa consulte totusi un psihiatru, insa acesta refuza, convins fiind ca e treaba dracului. Apoi exorcistu insusi incearca sa-si foloseasca talentele de psiholog dezvoltate de-a lungul anilor, sperand ca va da de capatul problemei si situatia tot degenereaza pe niste coordonate ambigue si bine gestionate de regizor. Recomandat



I Saw the Devil

Asta e unu din filmele pe care le ratasem la TIFF si vroiam neaparat sa-l vad. Desi Kim Jee-Woon e unu din regizorii mei preferatzi de horror asiatic (A Bittersweet Life, The Good The Bad and The Weird, A Tale of Two Sisters, un segment al antologiei Three Extremes) nu pot sa aprob ce se intampla in filmu asta.

E un torture movie care daca era american nu dadea nimeni o para chioara pe el, undeva la nivelul seriei Saw, si ca stil, si ca "ingeniozitate". S-ar putea sa-l si faca americanii intr-o buna zi, filmu pare facut special pentru a atrage atentzia remakerilor de la Hollywood.

Aspectu care salveaza filmu de la dizgratzie totala sunt cei 2 actori principali ale caror nume nu am rabdare sa le tastez, va  zic doar ca unu e eroul filmului Oldboy, iar celalalt e actoru care a jucat in rolul principal creca in toate filmele lui Jee-Woon. Primu e un sofer de autobuz psihopat care rapeste gagici, le violeaza si le taie bucatzele. Al doilea e un militzian a carui gagica a cazut victima psihopatului. Cam la 15 minute de la inceperea filmului, investigatzia se termina, militzianu afla cine e agresoru, dar in loc sa-l dea pe mana justitziei, il obliga sa inghita un GPS ca sa-l poata urmari peste tot unde merge si sa-l bata mar din cand in cand. Treaba care evident n-are nici o logica. Psihopatu incearca si el sa intoarca jocu in favoarea lui, se kinuie sa faca GPSul in treaba mare, planuieste sa se predea la politzie, iar militzianu tre sa previna cu orice pretz asta, ca sa isi poata duce tortura la capat.

Filmu e foarte brutal si explicit, filmat cu stil si expertiza, are o gramada din ceea ce fanii denumesc "violentza asiatica" (nu stiu cu ce-i mai breaza decat aia romaneasca), dar ramane un torture movie abject care imi confirma inca o data cat de ipocritzi sunt cei care ridica in slavi horroru asiatic in detrimentul celorlalte. Rezonabil.

Sunday, October 09, 2011

Comunism, fascism, alieni si BD frantzuzesc




The Nikopol Trilogy
de Enki Bilal

O gramada de lucruri minunate am invatzat din banda asta desenata.

In primul rand, asta e cartea care a inventat jocul de chessbox. E un fel de box in care, la sfarsitul fiecarei runde, boxerii sunt obligatzi sa se aseze la o masa si sa joace un sfert de ora șah chiar daca le cam suna apa in cap. Dupa care revin inapoi in ring, si tot asa. Castiga primul care da KO, ori pe tabla de sah, ori in ringul de box. In anii 90, Wu Tang Clan se pare ca au promovat acest sport, iar in 2003 a avut loc primul campionat mondial oficial. Originile sportului se afla in ultimul capitol al trilogiei Nikopol, scrisa si desenata de sarbul Enki Bilal.

Primele doua capitole au servit in ecranizarea, acu vreo 10 ani, a filmului Immortal (Ad Vitam), considerat primul film cu decor complet digital (in genul Sin City, 300 etc.). Filmul a fost regizat de Bilal insusi, cu coloana sonora asigurata de Sigur Ros. In zilele noastre arata ca o animatzie de calculator, nu se ridica la nivelul Sin City, dar la data aparitziei a fost o revolutzie. Din pacate filmul pierde o gramada din subtilitatile cartii, si nici macar nu putem da vina pe Hollywood si regizor, caci Bilal insusi s-a ocupat si de regie.

Bilal, desi sârb la origini, e unul din pilonii de temelie ai benzii desenate frantzuzesti (moderne), alaturi de Moebius si Jodorowsky, ceva mai tanar decat astia, dar nu cu mult. Din cate am citit pana acum, e mai fain decat amandoi:
  • Decat Moebius pt ca nu e greu sa fii mai fain ca Moebius (am concluzionat ca e un balon umflat al culturii francofile);
  • Iar decat Jodorowsky pt ca Bilal isi face singur grafica si o face intr-un fel destul de impresionant.

E destul de obisnuit ca autorii BD sa se imparta in doua categorii care rareori se intersecteaza: scriitorii (scenaristii), respectiv graficienii. Cand se intampla ca un singur artist sa se ocupe de ambele aspecte, unul din ele are de suferit. Majoritatea scenaristilor din scena underground americana (dar si cea japoneza) nu sunt graficieni prea grozavi, se multzumesc cu un stil caricatural, adesea alb-negru (fratzii Hernandez, Daniel Clowes, Adrian Tomine). Altzii, ca Shaun Tan sau Dave McKean (cand lucreaza singur), sunt graficieni excelentzi dar neglijeaza partea de text, exprimandu-se strict vizual. Chiar si multlaudatul Moebius a lucrat preponderent grafica, iar atunci cand a si scris scenarii nu i-a iesit prea grozav, varfurile carierei sale fiind de fapt colaborarile cu Jodorowsky.

Lui Enki Bilal insa pare sa-i iasa foarte bine lucrand pe ambele planuri. Asta mai inseamna s ca n-are o opera prea bogata, e foarte anevoios sa produci de unul singur o banda desenata in toate aspectele sale si destul de neproductiv dpdv comercial (de aia s-a inventat diviziunea muncii in industria BD americana).

The Nikopol Trilogy e, probabil, opera de capatai a lui Bilal, probabil de aia a si ales sa o ecranizeze. Trilogia e formata, evident, din 3 partzi, dar cam prost conectate intre ele, fiind gandite initial ca povesti diferite. Filmul asigura o conectare mai buna partzilor, dar pierde mult din speculatzii.

Prima parte, care se regaseste si in film, se petrece intr-un Paris fascist condus de o patura ultraaristocrata care are ceva din traditzia franceza ludovicana si ceva din hitlerismul grandoman. Contextul politic e cel mai interesant dealtfel - Europa e impartzita intre Imperiul Cehosovietic si Frantza Fascista, cu putzine zone independente, si alea cam rablagite de terorismul islamic dirijat de englezi. Contextul asta e cu atat mai interesant cu cat cartea a fost scrisa in anii 70, in plin Razboi Rece. Din pacate, in film actiunea a fost mutata la New York si toate speculatziile astea politice au disparut, si cu ele cea mai mare parte din farmecul povestii.

Parisul asta fascist este foarte futurist si SF, are si relatzii cu extraterestrii, asa ca nu e prea mare mirare cand intr-o buna zi deasupra urbei parcheaza o piramida imensa din care ies zeii egipteni sa ceara niste benzina. Dictatorul fascist al Frantzei gaseste ca e o buna ocazie sa-si shantajeze pe zei, solicitandu-le imortalitatea in schimbul benzinei.

In paralel se deruleaza povestea lui Nikopol, care e un escroc condamnat sa orbiteze criogenizat in juru Pamantului. Trupul sau e recuperat de zeul Horus care il poseda si planuieste ca prin intermediul lui sa instaureze comunismul in Frantza si totodata sa le traga o tzeapa la amicii sai zei.

Dupa cum se intzelege, cred, povestea are complexitatea unui roman SF foarte solid, iar grafica e color si foarte detaliata. Povestea se cam impleticeste pe la partea a 2-a, cand intra in scena o reporteritza englezoaica modificata genetic (cu buze, lacrimi si sfarcuri albastre) trimisa sa investigheze niste evenimente politice in Imperiul Cehosovietic, unde crestinatatea si-a unit fortzele cu islamul pentru a lupta impotriva ateismului sovietic!

Reporteritza asta se indragosteste de Nikopol, care continua sa fie posedat de zeul Horus si da nastere unui fel de semizeu. Nikopol, cu zeul dupa el, e nevoit sa emigreze in Africa din cauza ca poporul francez a respins comunismul oferit de zei si a optat pana la urma pt fascism, hihi) unde devine campion de chessboxing, sportul de care ziceam mai sus.

Bilal are un nivel de sofisticare greu de gasit prin alte parti, atat in ce priveste detalierea grafica cat si in ce priveste comentariul socio-politic pe care il face. Nu poate fi acuzat nici ca face exces de politica, povestile avand o doza semnificativa de aventura si actiune.
- plusuri: grafica faina, povesti SF complexe si mature, editia americana e oversized si aratoasa
- minusuri: destul de fragmentata pe ansamblu, se vede ca e facuta cam din mers si publicata sporadic de-a lungul a mai multi ani (inceputul anilor 80)
- recomandare: e una din lucrarile fundamentale ale BDului frantzuzesc dar de data asta isi merita laudele (spre deosebire de "capodoperele" lui Moebius)

Sunday, October 02, 2011

Filmele vorbite pe la spate - vara 2011

Filmele musai

Drive



De danezul N.W.Refn am auzit pe la TIFF cand amicii mi-au recomandat Fear X si trilogia Pusher, dar le-am ignorat recomandarile pt ca pe vremea aia eram sub influentza curentului Dogma95 si uram din suflet cinemaul danez.

Intre timp mi-a mai venit mintea la cap si m-am apropiat de Refn din alta directie, cu doua filme misto de care am mai povestit pe-aici - Bronson si Valhalla Rising. Iar acu se pare ca in sfarsit i-a pus Hollywoodul mana in ceafa si l-a pus sa faca aceasta ecranizare care a facut furori pe la Cannes si e nominalizat sigur pe la Oscarurile viitoare. In rolurile principale sunt tinerii oscarizatzi in ultimii ani Ryan Gosling (Half Nelson + evreul nazist din The Beliver) si Carey Mulligan (An Education, Never Let Me Go). Prin roluri mai mici apar Christina Hendricks (Mad Men) si Ron Perlman (Hellboy).

In film Gosling e un shofer care ziua face cascadorii si noaptea jafuri. Tot timpu cand merge cu masina (adica foarte mult din film) se aude o muzica foarte misto (retzeta mai veche a regizorului). Are o tentativa de a se combina cu vecina jucata de Mulligan dar intre timp se amesteca si intr-o combinatzie nasoala cu mafiotul evreu jucat de Ron Perlman. Pana la urma se lasa cu violentze nasoale, chiar foarte nasoale daca imi amintesc de creierii Christinei Hendricks facutzi ferfenitza cu un shotgun. Momentele violente sunt scurte, dar brutale si explozive, cum era si in Valhalla Rising. Si tot ca acolo, eroul e un tip taciturn care nu se lasa pana nu-si vede treaba rezolvata.

O poveste simplista, care nu se indeparteaza prea mult de cele din filmele lui Vin Diesel cu masini, dar pusa intr-un film doldora de stil, candidat sigur la Oscaruri. Si inca o dovada ca dintr-o poveste de 2 lei se poate face un film excelent, daca ai cu cine.


The Extraordinary Adventures of Adele Blanc-Sec


Luc Besson era cool el cand a aparut, pana dupa Al cincilea element, apoi mi-am bagat picioarele cand s-a apucat de facut filme de actiune (mai mult de produs si scenarizat decat de regizat), iar dupa ce s-a apucat de desenele animate cu Minimoys am uitat complet ca exista.

Iata totusi ca s-a intors, dar parca nu mai e el, ci Jean Pierre Jeunet, pe care in acest film il imita pana la nerushinare. Daca reusesti sa treci peste asta (itzi ia un pic de efort de vointza), e un film foarte entertaining de aventuri fantastice si pariziene de epoca (inceput de secol 20), ecranizare a unui ciclu de benzi desenate ale relativ legendarului Jacque Tardi (intens tradus si in engleza in ultima vreme). De fapt filmu asta ecranizeaza doar cateva capitole din seria Adele Blanc-Sec, Besson anuntzandu-si intentziile de a transforma filmul in trilogie. Nu stiu daca incasarile o sa-i permita (am aflat de existentza filmului intamplator, marketerii nu par sa-i dea atentzie), pe de alta parte, daca s-a incapatzanat sa faca o trilogie intreaga cu Minimoys aia, poate se tzine si de proiectul asta.

Povestea, un mix de Indiana Jones+TinTin feminist, e despre o frantzuzoaica simpatica, Adela asta, care trebuie sa faca rost de mumia medicului personal al faraonului Ramses, sa o ajute sa-si readuca la viatza sora intrata in coma in urma unui accident de tenis. In timpu asta Parisul e bantuit de un pterodactil care nu prea are legatura cu restul plotului (de fapt filmul grupeaza mai multe povestioare din banda desenata si e cam fragmentat cu side-ploturi).

Spielberg ar trebui sa fie shifonat de filmu asta din cel putzin 2 motive: e mult mai bun decat cel mai recent Indiana Jones al sau si estimez eu ca se va dovedi mai bun si decat iminenta trilogie TinTin (macar din cauza ca aia va fi desen animat, desi ar fi trebuit sa fie film in toata regula).


Filme asa si-asa

Mother's Day



Remake al unui torture movie abject din 1980 (cand se faceau filme horror cam dupa toate sarbatorile din calendar in afara de 1 Decembrie), in vana lui Last House on the Left, filmu asta ridica nivelul materialului original cu cel putzin 10 clase. Tot abject e, si tot torture movie, dar are cateva atu-uri.

In primul rand nu-s multe filmele dedicate zilei de 8 Martie. In al doilea rand, regia e facuta de Darren Bousman, autorul a 3 filme din seria Saw, plus musicalul Repo the Genetic Opera. In fine, nu e un geniu, dar macar e profesionist al genului si face filmul sa arate bine. In plus, aduce cu el cateva idei din Saw, legate de manipularea psihologica a victimelor, care face ca filmul sa se concentreze mai mult pe teroarea psihica decat pe tortura fizica, ceea ce confera cat de cat suspans filmului. In al treilea rand, in rolul negativ e o actritza care-mi placea tare mult in tinereze si care nu stiu unde a disparut intre timp, Rebecca DeMornay. O vreme a fost cuplata cu Leonard Cohen ceea ce a cam imbatranit-o, dar tot cool e.

Asa pe scurt, e povestea clasica cu un grup de oameni sechestratzi in propria casa de un grup de cremenali (aflatzi tot in propria casa, dar care fusese executata silit). Cremenalii sunt un grup de tineri rapitzi de mici copii de Rebecca DeMornay si programatzi psihologic sa creada ca sunt copiii ei si sa ii urmeze intru totul comenzile. Victimele sunt destul de antipatice si sunt starnite una impotriva alteia pentru a scoate la iveala afurisenia din fiecare, ceea ce face ca filmu sa para un episod ceva mai realist al seriei Saw. Noroc totusi cu o gagica gravida care e mai motivata decat ceilaltzi si lanseaza un conflict violent de tip mama versus mama, care adauga un nivel in plus de women empowerment si simbolism unei retzete de film altfel destul de standardizata.


Cowboys and Aliens



Nu inteleg de ce sunt atat de putine westernuri supranaturale in istoria cinematografiei (si nici de ce apar atat de putzine westernuri in ultimii ani, si alea remakeuri). Asta in conditiile in care in literatura genului are o traditie lunga, inclusiv cateva best selleruri (Dark Tower, cateva proze ale lui Lansdale, Jonah Hex daca punem la socoteala si banda desenata). In film, cam toate titlurile care au facut cat de cat valuri au fost ecranizari dupa benzi desenate, plus Wild Wild West. Nici Cowboys and Aliens nu face exceptie, si e facut de un regizor specializat pe ecranizari de carti ilustrate (Zathura si cele doua Iron Man).

Actorii sunt unu si unu - Daniel Craig in rolul unui bandit care se trezeste in desert amnezic si cu un laser lipit pe mana, Harrison Ford in rolul unui colonel in rezerva, Sam Rockwell in rol de barman si Olivia Wilde (din serialul House) in rolul unei extraterestre prostituate sau asa ceva. Din pacate aspectele astea speculative nu prea sunt speculate de film, care merge cam in linie dreapta de la un capat la altul, fara nici un dram de surpriza sau suspans si fara a-si lasa personajele sa se dezvolte.

Destul de repede lucrurile sunt clare: extraterestrii au venit in Vestu Salbatic sa foreze dupa aur si sa rapeasca gagici, iar cetatzenii onesti, atat cowboy cat si indieni, nu se lasa cu nici un pretz fraeritzi. Dupa ce se impaca (pe la inceput erau ciondanitzi), eroii pun umar de la umar sa dea de urma navei alienilor si sa-i trimita inapoi in ma-sa, nu inainte de a-si salva pretenii si familiile abductate. Treaba se intampla intocmai, cu fugariri pe cai, aruncat de grenazi si sulitzi, si putzine dialoguri. Peisajele sunt faine ca in orice western care se respecta, efectele speciale sanatoase (deci 2D) dar ideea nu e deloc exploatata, adica e destul sa inlocuiesti extraterestrii cu banditzi si itzi iese un western clasic, fara sa mai schimbi nimic in el. Si nici funny nu e, cum m-as fi asteptat.

In schimb confruntarea intre civilizatzii e ok, adica nimeni nu se mira de nimic si mi se pare corect sa fie asa, pe vremea aia lumea nu se prea mira, indiferent ca veneau extraterestri sau Jesus din Nazareth sau Aron Biro pe un scooter. Oricum contactul dintre cowboy si indieni a fost unul de acest tip, aparitzia extraterestrilor nu face decat sa adauge un jucator in plus pe tabla, si din punctul asta de vedere modul in care eroii gestioneaza problema e destul de "realist". Ar fi fost insa spatziu de manevra pentru mult mai mult. Din pacate, ca si Jonah Hex anul trecut, e un film care se poarta prea cu manushi cu tema generoasa.


The Ward



Inventatorul majoritatii cliseelor din filmul horror modern, John Carpenter s-a intors cu primul sau lung metraj de 10 ani incoace (intre timp a mai facut doar 2 episoade Masters of Horror). In rolul principal o are pe diva texana Amber Heard (Drive Angry, All the Boys Love Mandy Lane), deci sunt doua motive pt care am asteptat filmu asta cu sufletu la gura.

Dupa cum ne-au confirmat si George Romero, si Tobe Hooper in ultimii ani, ori legendele genului horror se senilizeaza incet-incet, ori producatorii nu prea ii mai cauta. Nu stiu de ce, poate ca statutul de legende ii impinge la a cere mai multzi bani decat sunt dispusi producatorii sa dea, mai ales acum cand tineri talentatzi si la inceput de drum (deci probabil mai eftini) sunt cam pe toate gardurile. Asa se face ca, la fel ca altzi colegi ai sai de generatzie, Carpenter nu mai iese din zona filmelor de buget mic, deci horrorul sau are de suferit dpdv tehnic (mai ales la efecte speciale). Regia experimentata mai compenseaza, dar pan la urma nu scapi de senzatzia ca vezi un film ieftin.

Nici Amber Heard nu e utilizata la potentzialul ei, sau nu i s-au dat suficienti bani sa-si arate potentzialul. In principiu ea joaca rolul unei gagici nebune care e inchisa la casa de nebuni alaturi de alte gagici nebune amenintzate cu lobotomia (treaba se petrece prin anii 70). Toate gagicile vor sa evadeze iar casa de nebuni e bantuita, deci filmu e pana la urma un fel de Sucker Punch fara efecte speciale, si nici ala nu era un film pe care sa-l recomand. Poate e un pic mai bun ca Sucker Punch (nu e atat de obositor), dar mai sufera si de pacatul ca are un plot aproape identic cu alt film un pic mai vechi al carui titlu n-o sa-l dau acum ca ar fi un spoiler major.


The Shrine



Un horror canadian care arata bine pt cat de ieftin e. Regizoru e foarte atent la atmosfera, suspans, lumini si umbre ceea ce face filmu sa para mult mai bun decat e. Principala problema e saracia dialogurilor, care suna de parca scenaristu se grabea la baie. Mai bine lipseau cu totu dialogurile, de fapt daca lipseau cu totu creca era supercool filmu asta. Noroc ca mai sunt si momente atmosferice si horror care iti mai iau gandu de la neajunsu scenariului.

Filmu e un mix intre Texas Chainsaw Massacre si Exorcistu, adica amesteca (intr-un mod coerent) povestea tip Scooby Doo cu cea de posesiune demonica. Partea cea mai cool e ca rednecksii violentzi in acest film sunt o comunitate ortodoxa din Polonia, in frunte cu 3 popi ortodocsi si un taietor de porci. La un momendat, pe o muzica supersinistra, se vad cei 3 popi cum stau in fatza unei biserici si enoriasii le pupa poalele, adica o imagine foarte banala prin partzile noastre, careia regizoru incearca sa-i dea o nota weird si lugubra (ceea ce face de fapt scena foarte amuzanta). Mi-a amintit de filmu Hostel, in care coborau aia intr-o gara din Cehia care arata absolut normal (=pt noi) dar era prezentata de parca era gura iadului.

Deci avem niste ziaristi americani care incearca sa se imprieteneasca cu niste tzarani din Polonia, dar astia ii alunga, ii fugaresc cu furcile si le scot ochii, iar la marginea satului mai e si o padure bantuita de satana care se amesteca in problema intr-un mod pe care nu pot sa-l deconspir fara sa dau spoilere. Desi foloseste 2 retzete de horror ultraobosite, The Shrine le cupleaza intr-un mod destept si anuntza un regizor cu mult potentzial, un anume Jon Knautz.


Filme nasoale


Conan


Baiatu epilat din poza de mai sus, luata din serialul Baywatch, cica e noul Conan Barbaru, adica a preluat rolul lui Arnold de acu 30 de ani. Probabil l-ati mai vazut si prin serialul A Game of Thrones. E drept ca si Arnold era epilat, dar sunt convins ca scriitorul Robert Howard nu asa si l-a imaginat pe Conan acu 100 de ani cand scria despre el. Din punctu meu de vedere Conan tre sa fie un tip cu par pe spate si cam nespalat.

In ultimul an, am tot pomenit de relansarea pe piatza a operei lui Robert Howard, parintele genului heroic fantasy - varianta culta (adica scrisa de scriitori, nu culeasa din popor) - si stramosul spiritual al trupei Manowar. Din pacate in plan cinematografic probabil proiectul e sortit esecului. Dupa Solomon Kane de anul trecut, un film bine facut dar cu un plot simplist si condamnat la distributzie straight-to-DVD, e randul lui Conan sa dea chix. Desi asta e prezentat drept blockbuster 3D menit sa lanseze pe rising starul din poza, ajutat de personaje secundare bune dar prost scrise de scenarist (Rose McGowan si Ron Pearlman), Conan Barbaru arata cam ca un episod de Xena Printzesa Razboinica, din pacate chiar si in ce priveste efectele speciale. De alea 3D nu mai vorbesc, ca nu exista, esti doar obligat sa portzi okelarii aia fara nici un rost.

Acuma ce e drept, Xena se trage din acelasi izvor spiritual ca si Conan, deci asemanarea nu e neaparat o nenorocire. Tematic vorbind, Conan respecta spiritul operei lui Howard, tipologia de personaje, miza plotului etc., toate astea ar trebui sa bucure orice fan Manowar. Din pacate asemanarea merge mai departe si la calitatzile tehnice, la scenariu si jocul actorilor. Filmat in Bulgaria, Conan n-are absolut nimic exotic in setting, la inceput am crezut ca e un film despre Tzara Motzilor. De sangeros e sangeros si asta trebuia sa fie un plus, dar sangele e complet facut pe calculator si izbucneste cand te astepti mai putin, in special din locuri din care n-ar trebui sa izbucneasca pentru ca pur si simplu nu prea circula sange pe-acolo. Nu functzioneaza nici ca hiperbola (cum e in filmul 300), pur si simplu sangele apare in imagine de parca a fost pus cu Powerpoint.

Nici nu inteleg de ce se mai da rating R pe scene de violentza cu sangele facut pe calculator, ar putea fi incadrat lejer in aceeasi categorie ca filmele cu sange verde sau albastru. Scenariul nu prea exista, nici macar prin comparatzie cu varianta din anii 80 cu Arnold. 90% din film sunt scene de bataie, nici una spectaculoasa. Mai speram si ca asta va fi primul film de tip superhero cu scene de sex, dar nu e decat una si aia fara rost.

Relansarea mitologiei Howardiene trebuia sa fie coordonata de Robert Rodriguez, cu nevasta-sa, Rose McGowan, in rolul lui Red Sonja. Pana la urma se pare ca Conan a fost facut de o cu totul alta echipa, cu un regizor neamtz specializat in remakeuri (Friday 13, Texas Chainsaw Massacre) si nici despre Red Sonja nu e clar daca se va mai face, tinand cont de esecul box-office al lui Conan. Desi nu prea intzeleg cum vine asta: oamenii de marketing sunt destul de cretini sa creada ca daca Conan n-a avut succes inseamna ca genul heroic fantasy n-are cautare pe piatza, in loc sa se gandeasca ca pur si simplu e un film prost si sa puna pe cineva sa faca unul bun. Pe de alta parte si spectatorii sunt suficient de tampitzi incat dupa o experientza nasoala sa conchida cu "eu nu mai merg la filme de astea", si uite asa tampenia unora o alimenteaza pe a celorlaltzi si invers, intr-o spirala vicioasa.