Sunday, May 29, 2011

Englezii n-au nevoie de Socaciu sa le apere identitatea natzionala



Doctor Who
sezonul 5

Cu mare neincredere si spaima in suflet am asteptat relansarea serialului Doctor Who, dupa pauza din 2009 si debarcarea intregii echipe de productzie, de la opinca la vladica, cu exceptzia scenaristului Steven Moffat care s-a consacrat ca cel mai bun scenarist al serialului (nu stiu cate premii Hugo) si a preluat scaunul de producator (pastrand si pozitia de scenarist pentru jumatate din sezon). In afara de Moffat, ABSOLUT toata lumea din serial a fost debarcata, inclusiv personajele secundare, regizorii si producatorii.

Spre deosebire de alte seriale, o resetare in halul asta nu e chiar o tragedie, datorita premiselor SF. Eroul principal, extraterestrul Time Lord de 900 de ani poreclit Dr. Who, a fost jucat pana acum de 11 actori (in peste 40 de ani de istorie a serialului), iar trecerea de la un actor la altul s-a facut sub pretextul ca, extraterestru fiind, de cate ori e pe cale sa moara se poate regenera sub alt chip (si alte haine, ocazie pt numeroase experimente si glume vestimentare). Din pacate transformarea din 2010 s-a dovedit una din cele mai nefaste din istoria serialului. Dupa plecarea lui David Tennant (probabil cel mai apreciat actor din lista celor 11), rolul a fost preluat de un anume Matt Smith (probabil cel mai urat din cei 11, si cel mai tanar). Contrastul a fost prea mare si din pricina asta unii fani au clacat.

Oricum, dupa vizionarea noului sezon am decis ca lucrurile nu sunt chiar atat de dramatice. Ma asteptam la ceva mult mai rau, cum ar fi ca eroul sa fie transformat intr-un fel de sex simbol metrosexual cu zambet superior si replici stupide, ma gandeam la rolul lui Joshua Jackson din Fringe. Ma temeam ca tonul serialului se va apropia mai mult de gravitatea gay din Torchwood sau Stargate.

Din fericire, desi natura nu l-a prea inzestrat, Matt Smith se straduie. Uneori se straduie sa-l imite pe David Tennant si cand nu-i iese se transforma in Jim Carrey si devine caraghios. Uneori nici scenariul nu-l ajuta. Din fericire pe masura ce sezonul a inaintat genul asta de derapaje au fost tot mai rare. Apoi, e foarte bine ca se straduie sa evite statutul de sex simbol si erou adolescentin, scop in care se imbraca foarte batraneshte (cam ca Sean Connery in Indiana Jones) si se comporta usor dement, alienat, diluandu-si cu succes imaginea tinereasca. Din pacate si de la regula asta sunt unele exceptzii, cum ar fi episodul in care alearga umed si dezbracat, proaspat iesit de la dus, sau ala in care partenera lui se da la el in cel mai explicit mod cu putintza (treburi care nu tzin minte sa se fi intamplat vreodata in istoria serialului). Suspectez ca sunt unii scenaristi care vor sa testeze cat de mult folos ar aduce transformarea eroului intr-un fel de Hugh Grant balbait.

In ce priveste gagica lui Doctor Who, treaba sta mai bine. Gagicile oricum s-au schimbat mai des decat eroul, din pricina ca isi dadeau papucii destul de frecvent, sau le chema familia, ori patria. Noua gagica, Amy, e o roshcovana dragutza cu ochi de catzel, dar cineva a decis sa o imbrace ca pe o pitzipoanca, ceea ce o face sa aiba cea mai scurta fusta din istoria serialului. Asta ii cam strica sharmul plus ca e si ea cam tinerica si neexperimentata ca actritza (de fapt e aproape debutanta). Din fericire nici nu i se dau sarcini prea dificile, uneori am impresia ca e lasata intentzionat in decor.

La efecte speciale nu s-au schimbat prea multe, sunt la fel de diverse si variabile calitativ ca intotdeauna, uneori foarte naspa, alteori ideale pt spiritul povestilor. Scenariile tot asa, foarte variabile, cu un start destul de nasol (din primele 2 episoade n-am intzeles aproape nimic) dar se mai indreapta din mers asa ca pe ansamblu e cam la nivelul primului sezon de la relansarea din 2005 (ala cu Christopher Eccleston). De fapt, din punctul de vedere al echipei de productzie si asta e un fel de sezon de debut. Iar popularitatea nu pare sa fi scazut, si anul asta e serialul campion al nominalizarilor la premii SF.

Un rol important in relansarea seriei il are personajul River Song (jucata de una din eroinele principale ale serialului ER, ala cu Clooney). Gagica asta a fost introdusa inca pe vremea lui David Tennant, ca o calatoare in timp care se da drept nevasta lui Doctor Who si e desincronizata cronologic fatza de acesta, adica stie chestii care se vor intampla in episoade viitoare fara ca Doctorul sa le stie (si implicit, spectatorii le pot cel mult specula). Un artificiu de scenaristica ingenios.

Episoadele misto

De data asta n-o sa mai prezint episoadele in ordine cronologica, ci pornind de la preferintzele mele: ca o regula generala in serialul asta intotdeauna mi-au placut cel mai mult episoadele steampunk cu personaje istorice (sentiment care mi-a si inspirat povestea steampunk din volumul recent aparut la Millennium Books). Cele mai tari episoade din anii trecuti pe care mi le aminesc sunt cele cu Shakespeare si vrajitoarele extradimensionale, Regina Victoria si varcolacii, Dickens si zombie, eruptzia Vezuviului si nu mai stiu care.

Din fericire si noul sezon are parte de doua bijuterii din astea:

Vincent and the Doctor e despre un Van Gogh alcoolic, cu putzin timp inaintea sinuciderii sale, care avea vedenii cu un extraterestru invizibil care nu-i dadea pace. Doctor Who isi petrece o vreme alaturi de el si incearca sa-l lamureasca ca tablourile sale pe care nu da nimeni doi bani vor deveni candva celebre. Episodul e scris de Richard Curtis, inventatorul comediei romantice moderne (alea cu Hugh Grant din anii 90).

Victory of the Daleks (scris de Mark Gatiss, membru al The League of Gentlemen) e cu Winston Churchill care ii descopera pe extraterestrii Dalek si ii foloseste in rezistentza antihitlerista.

Cu totul deosebit (in sensul ca e "de basm") e si episodul de Craciun (pe care il vizionez ritualic in seara dinaintea Revelionului in fiecare an), A Christmas Carol, inspirat de povestea lui Dickens si continuand obiceiul episoadelor de Craciun de a avea invitatzi speciali, aici Michael Gambon (Harry Potter), in rolul unui mosh acrit de viatza (dupa modelul eroului lui Dickens) pe care Doctorul (in rolul fantomelor lui Dickens) il  imbuneaza ajutandu-l sa se revada cu gagica criogenizata.

Alt episod interesant e Amy's Choice, despre doua realitatzi alternative intre care Doctorul, gagica sa si logodnicul gagicii sunt facutzi ping pong de catre un anume Dream Lord (suspectez ca aici ar fi trebuit sa fie implicat Neil Gaiman si al sau Sandman, dar se pare ca contributzia lui Gaiman a fost amanata pana anul asta). Intr-una din realitatzi, gagica doctorului e gravida si atacata de o multzime de pensionari zombificatzi de reducerea pensiilor (de fapt nu mai retzin exact motivul), ceea ce ocazioneaza un amestec de horror si funny care a devenit marca serialului.

The Time of Angels + Flesh and Stone: Patronul serialului Steven Moffat a revenit cu un dublu episod despre ingerii de piatra care se pot misca doar atunci cand nu te uitzi la ei sau clipesti, ca in jocu ala cu Incetu cu incetu se fabrica otzetu. Povestea are cateva momente horror reusite, eroii fiind sechestratzi, impreuna cu niste preotzi-soldatzi din viitor, intr-o grota imensa populata de statuile ingerilor demonici.

Vampires of Venice e un alt episod istoric, in care eroii se plimba prin Venetzia medievala stapanita de o familie de vampiri (o parodie a familiei Borgia) care se dovedesc a fi extraterestri pe cale de disparitzie care incearca sa-si salveze specia parazitandu-i pe italieni.

The Pandorica Opens + The Big Bang: Intreg sezonul e impanat cu referintze care converg spre ultimul act, cand Doctorul e inchis in Cutia Pandorei (ingropata sub Stonehenge de inamicii sai traditzionali) si trebuie sa calatoreasca in timp pentru a-si preveni propria incarcerare, ceea ce provoaca pana la urma un nou Big Bang. Finalul de sezon respecta regula serialului de a face un episod  suprabombastic si aglomerat, in care Doctorul sa se confrunte cu cei mai mari inamici ai sai si cu cele mai colosale pericole (s-a inceput cu disparitzia Pamantului, apoi a Universului, apoi a tuturor Universurilor). Pe ansamblu mi-a placut mai mult decat precedentele 2 finaluri de sezon, pt. ca e  totusi mai putzin aglomerat si mai la sentiment.

Episoadele naspa

Cam astea ar fi episoadele care pot sta pe acelasi raft cu istoria Doctor Who. Restul, cam o treime din sezon, fac parte din tentativele de obishnuire a noii echipei de productzie, in special a actorilor principali, dar si a scenaristilor care uneori incarca povestile cu atatea detalii si referintze incat devin incoerente.

Probabil cel mai dezastruos in acest sens e episodul de debut, Eleventh Hour, in care destul de mult timp se petrece prin introducerea noilor eroi, momentul in care se cunosc si decid sa calatoreasca impreuna, asa ca ramane foarte putzin timp pt conflictul propriu zis, cu un extraterestru care poseda corpurile unor pacientzi aflatzi in coma.

The Beast Below: Al doilea episod e mai poetic si cu puternic comentariu social, avea potentzial dar si asta e foarte fusharit. Candva in viitor Anglia pluteste prin spatziu in spinarea unei balene cosmice si niste robotzi incearca sa mentzina o ordine sociala bazata pe "asumarea raspunderii" in timp ce regina Elisabeta a 10a e rebela si lupta pentru reinstaurarea democratziei. O gramada de idei bune inghesuite intr-un mod foarte nasol, ar fi trebuit macar un dublu episod ca sa astearna povestea cum trebuie, cea mai mare parte din ce am povestit aici se turuie in cateva dialoguri, nu se prezinta intr-un mod artistic.

The Lodger e episodul care incearca sa-l transforme pe Doctor in Hugh Grant si ii da chiar ocazia sa joace un meci de fotbal in ograda cu niste vecini. Premisa episodului e o garsoniera in care s-a mutat o inteligentza artificiala care tot atrage oameni de pe strada si ii omoara. Nu mai tzin minte nici de ce, nici cum, semn ca a fost unul din episoadele alea care nu au sens nici macar in logica fara sens a serialului.

Dublul episod Hungry Earth+Cold Blood sufera de 2 pacate: unul ca e scris de principalul scenarist al serialului Torchwood (spinofful Doctor Who cu eroi gay si scenarii foarte subtziri) si ca se bazeaza pe un element clasic al serialului cu care nu-s familiarizat, o rasa de shoparle umanoide care au stapanit Pamantul pe vremea dinozaurilor si s-au retras in centrul Pamantului din cauza aparitziei oamenilor. Nu stiu exact ce conflicte a mai avut eroul cu shoparlienii astia in trecut, dar am avut mereu impresia ca sunt cam multe chestii luate de bune in episodu asta  si pe care eu nu le-am priceput.

Asa, la trasul liniei, creca serialul va supravietzui introducerii noilor actori. A inceput deja sezonul 6, ramane cel mai longeviv serial SF ever (40 de ani), cel mai premiat serial SF (vezi nominalizarile Hugo din ultimii 10 ani) si se pare ca in sfarsit intra si Neil Gaiman in joc.

Nu la fel de clara e treaba cu cele 2 spinoffuri lansate in paralel, avandu-i drept eroi pe 2 personaje secundare din Doctor Who:
  • Torchwood, varianta "matura" cu eroi gay, a luat pauza odata cu resetarea lui Doctor Who si umbla vorba ca se va relansa la o televiziune americana.
  • Sarah Jane Adventures, varianta de matinei, cu si pentru copii, probabil se opreste de tot avand in vederea moartea recenta a eroinei principale (una din insotzitoarele lui Dr. Who din anii 70).
Faza e ca Doctor Who a devenit un simbol britanic la fel de important ca Palatu Buckingham si ca englejii astia stiu cum sa-si promoveze identitatea natzionala, n-au nevoie de Victor Socaciu sa-i ajute.


Friday, May 20, 2011

Lovecraft dezmatzuit



Lovecraft Unbound
antologie editata de Ellen Datlow
 

Pedigree: 
- Nominalizari Bram Stoker si Shirley Jackson (pt. antologie) 
- Nominalizare Shirley Jackson (pt. nuvela Catch Hell, de Laird Barron) 
- Nominalizare Shirley Jackson (pt. nuvela The Crevasse, de Dale Bailey si Nathan Ballingrud)

Motto:
Life is a hideous thing, and from the background behind what we know of it peer daemoniacal hints of truth which make it sometimes a thousandfold more hideous. Science, already oppressive with its shocking revelations, will perhaps be the ultimate exterminator of our human species [...] for its reserve of unguessed horrors could never be borne by mortal brains if loosed upon the world.



1.Lovecraft e singurul autor horror inclus in prestigioasa colectie Library of America.
2.Lovecraft e singurul autor horror legat de a carui opera, de vreo 50 de ani incoace, se scrie in fiecare an macar un volum critic, o antologie tematica, o biografie, o teza de doctorat, o parodie, un album (rock dar nu numai) sau o ecranizare. E cam ca Shakespeare in acest aspect.
3.Lovecraft e singurul autor pe care l-am citit in viata asta si pe care il regasesc in toti ceilalti autori de gen pe care i-am citit, ma refer la idei, dar adesea si la stil. Umbra lui asupra literaturii horror din ultima suta de ani e atat de mare incat risti sa-l plagiezi involuntar.
4.Lovecraft e singurul autor pe care l-am resimtzit drept horror (adica m-au trecut fiori pe sira spinarii). De fapt nu e chiar singur, a mai fost si Dumnezeu, cu cartea lui de capatai - Biblia. Dar, cum mai ziceam, acolo nu e clar daca e antologie sau culegere de autor.


Acu o sa ziceti ca exagerez. E drept ca daca citesc acuma Lovecraft pare destul de copilaros si inglodat in epitete de moda veche. Se poate zice ca e cam depasit la ora actuala, dar cam in aceeasi maniera in care bitzii si codul binar sunt "depasiti" de softwareul avansat si prietenos din zilele noastre. Legat de fiorii si spaima de care ziceam adineaori, se intampla prin liceu, deci nu e foarte relevant, dar oricum, era o vreme in care Stephen King n-avea efectu ala.

Am impresia ca ceea ce a adus Lovecraft cel mai important e ca a scos de unu singur horrorul din zona romantismului (=vampiri, fantome si aventuri cu gagici amenintzate in mod ocult), si l-a impins in cea a nihilismului, unde si-a gasit un loc mult mai natural (=nihilism cosmic, in termeni mai exactzi). Si a mai facut o chestie - a definit un teren comun pentru SF si horror - alienarea, atat in sensul psihologic, cat si in cel extraterestru. Marcat de certitudinea nimicniciei umane, Lovecraft a propovaduit o serie de amenintzari de nivel cosmic, incomensurabil, uneori abstracte si subtile, alteori concretizate in dihanii planetare care zguduie temeliile unor universuri instabile, in care omul e doar un purice penibil.

Lovecraft a initziat ceea ce banui ca e cea mai stufoasa pseudomitologie colaborativa - The Cthulhu Mythos, la care au scris in ultima suta de ani creca mai bine de 100 de scriitori (vreo 50 am citit numai eu). Creca a devenit mult mai stufoasa si decat cele propuse de Lord of the Rings sau Dune si, alaturi de Necronomicon, constituie cele 2 scorneli cu care Lovecraft a marcat definitiv cultura populara (pana intr-atat incat am cunoscut indivizi, ma rog, rockeri, convinsi ca Cthulhu si Necronomicon sunt chestii "pe bune", dovedite istoric si arheologic).


Ziceam ca nu e an in care sa nu iasa un album rock, o creatie vizuala sau un volum dedicat sau referind in mod direct opera lui Lovecraft. Anul trecut a fost ceva aniversare asa ca au scos astia antologii Tribute to Lovecraft in disperare. Doua mi-am luat, ca prea se vorbea mult despre ele: Lovecraft Unbound, editata de Ellen Datlow (ieftina, paperback, micutza, publicata la Dark Horse) si Black Wings, editata de lovecraftologul principal al momentului, S.T.Joshi (scumpa, hardcover, publicata la PS Publishing). Aici e vorba de prima dintre ele.


Marea problema a unei antologii tribut este ca tre sa fi familiarizat cu opera originalului, altfel pierzi o gramada de referintze. In cazul de fatza, pt. ca nu citisem At the Mountains of Madness, nu m-am prins din prima de ce cateva povesti se petrec la Polul Sud. Se pare ca Lovecraft avea o obsesie pentru explorarea Polilor, zice wikipedia (la data respectiva Antarctida era cel mai enigmatic continent al Pamantului si a scrie despre Poli nu era prea diferit de a scrie despre planeta Marte).
Fiind la curent cu misoginismul lovecraftian, am fost amuzat sa remarc prozele unor doamne care au pus in mod ostentativ personaje feminine puternice (chiar lesbiene) in centrul unor povesti. Mai sunt o serie de poante pe marginea Miskatonic University, institutzia fictiva de la care veneau doctoranzii ce investigau cazurile din povestile lui Lovecraft. Sunt destul de la curent cu mitologia Cthulhu si Necronomiconu, dar pana la urma cred ca tot mi-au scapat o gramada de referintze, eu nefiind tocmai un cititor avid de Lovecraft (am bagat doar 1 volumas subtzire care s-au tradus la noi prin anii 90 si ce am mai pescuit prin almanahe). Asa ca sfatuiesc pe oricine se apuca de cartea asta sa parcurga intai pagina wikipedia dedicata autorului, chiar daca au citit, ca si mine, cate ceva din opera sa.
Asa, sa trecem in revista cuprinsul, pe categorii:
Povestile tari (primele sunt cele mai tari):
Leng, de Marc Laidlaw: Unul din autorii cercului cyberpunk original (vezi antologia Cyberpunk de la Millennium Press), in prezent scenarist si designer de jocuri video (coautor al jocurilor Halflife, la randul lor cu puternice elemente lovecraftiene etc.). E prezent aici cu una din cele mai wonderful (adica plina de wonder) povesti ale volumului, potentzata de experientza proprie a autorului care a trait o vreme in Tibet, ceea ce i-a cam scos cyberpunku din cap. Povestea de aici este jurnalul unui ciupercolog aflat in cautarea unui platou tibetan  unde cica traiesc cele mai exotice ciuperci de pe planeta, inclusiv o ciuperca care traieste pe un vierme pana cand acesta moare si e absorbit integral in corpul ciupercii. Pe parcursul cautarii apar tot felu de probleme, incepand cu autoritatzile chineze care interzic turismul ciupercist si pana la o secta ancestrala de calugari excomunicatzi de Dalai Lama insusi, din pricina idolatrizarii ciupercilor. Creca e favorita mea din acest volum, foarte psihedelica, spirituala, doldora de documentaristica gen Discovery Channel, dar si de efecte horror care te iau prin surprindere.
Catch Hell, de Laird Barron: O nuvela lunguiatza de horror erotic ce pare mai degraba tributara horrorului celtic de la finele secolului 19 (Arthur Machen) decat lui Lovecraft. E despre un cuplu care au pierdut un copil, apoi si fertilitatea, si se dedau la tot felu de ritualuri oculte de fertilizare pt a putea procrea din nou. Desi i s-a publicat abia al 2-lea volum in 2010, Barron e considerat cel mai tare autor horror aparut in ultima decada, de aceea sfatuiesc insistent poporul sa-si achizitioneze cele 2 volume de proza scurta ale sale (The Imago Sequence si Occultation) care in cativa ani vor fi considerate pietre de temelie in evolutia literaturii horror. Daca cineva m-ar pune sa fac un top 5 de autori horror post-Stephen King, Barron ar fi printre ei. Anul asta va debuta si cu roman si a umflat o gramada de nominalizari pentru culegerea de nuvele de anul trecut.
The Din of Celestial Birds, de Brian Evenson: Pe Evenson il recomand aproape la fel de calduros ca pe Barron, doar ca e mai spre mainstream, mai aproape de Poe decat de Lovecraft. Am mai vorbi recent de el, e un autor mormon excomunicat din pricina prozei sale horror, unul din autorii-revelatzie ai mei pe anul 2010. Povestea de aici e relativ simpla dar ca tot ce am citit de el foarte bine scrisa, angoasanta si criptica, despre un bashtinash (fara nume) dintr- un sat (fara nume) aflat sub opresiunea unui regim dictatorial (fara nume). Bashtinashul tot dispare de-acasa si e banuit ba ca e nebun, ba ca e spion pentru dizidentzii din paduri, ba ca a dat de dracu, la propriu. Nevasta-sa il banuie ca ar fi mort demult, desi nu pare. Imi place in mod deosebit stilul lui Evenson de a ignora cu desavarsire plasarea in timp si spatziu a povestilor, si refuzul de a da nume personajelor, ceea ce da o aura fabuloasa prozei, smecherie pe care am testat-o si eu cu cateva ocazii, cum ar fi povestea cu dihoru daca o mai tzinetzi minte.
House Under the Sea, de Caitlin Kiernan: O autoare destul de cunoscuta in fantasy, considerata de unii "fiica spirituala a lui Lovecraft", probabil ca e unul din epigonii sai de parte feminina si una din autoarele care, prin opera sa, a incercat mereu sa submineze misoginismul maestrului. In povestea asta, o reporteritza lesbiana si alcoolica investigheaza sinuciderea in masa a unei secte conduse de o profa universitara expulzata din mediul academic. Povestea e foarte emo si tensionata sexual, reporteritza avand in tineretze o relatzie intima cu profa dusa cu pluta, treaba care se intercaleaza cu un detective story povestit intr-un stil destul de cinic si rautacios pt o femeie.
In the Black Mill, de Michael Chabon: Autor foarte high profile, atat in mainstream (Pulitzer) cat si in SF (Hugo, Nebula, etc.). SFistii sceptici zic ca adoptarea lui Chabon in lumea SFului e fortzata, o tentativa a genurilor de nisha de a "rapi" autori mainstream pentru a se credibiliza. Nu cred ca e asa, Chabon a cochetat dintotdeauna cu nishele (mai ales in banda desenata, dar nu numai) si a intrat in ele de buna voie si cu multa pofta, in sensul asta cred ca e chiar un ante-mergator al autorilor americani de mainstream, un fel de Ioan Botezatoru care blagosloveste o tendintza de unificare a genurilor foarte laudabila, chiar daca nu convine celor de prin Kosovo, secuime si Transnistria. Avand in vedere cum i-au calcat pe urme Ian McEwan, Michael Cunningham ori Cormac McCarthy cred ca asta e viitoru, cand scriitorii se vor bate in calitatzi literare, nu in genul caruia apartzin, iar genurile vor fi imposibil de delimitat. In fine, povestea lui Chabon e o pastisha adorabila dupa Lovecraft, cu un limbaj aparte, rafinat in cele mai mici detalii pentru a reflecta unele din cliseele si sabloanele de limba ale originalului. E despre un doctorand care se duce intr-un sat sa cerceteze pt teza sa de doctorat ramashitzele unui trib de indieni nihilishti ale caror femei aveau dintzi ascutzitzi. Acolo e intampinat cu rezerve de sateni, iar unul din ei ii sugereaza sa nu bea sub nici un chip berea locala.

Come Lurk With Me, and Be My Love, de William Browning Spencer: Tanar autor pe val, probabil de horror umoristic. Un tanar burlac e dus cu fortza la iarba verde de amicii lui, sa mai cunoasca gagici. Acolo intalneste o gagica care vinde martzishoare si bibelouri de lemn facute de mana ei si pretinde ca e membra a unei comunitatzi religioase care locuieste in muntzi (la propriu, adica in interiorul muntzilor). Inainte sa-l introduca la parintzi, fata ii da tanarului un manual de biologie Creatzionist, sa-l bage bine la cap daca vrea sa se integreze in familie.

Sight Unseen, de Joel Lane: Autor britanic de proza gay urbana, industriala si nihilista, nu mi-a placut ce citisem de el (putzin) pana acum (actori porno gay facand sex disperat printre macarale). Si povestea de aici are stilul ala gay cinic, dar devine interesanta prin prisma influentzei HPL. E despre un tanar (gay, evident) anuntzat ca tatal sau a fost gasit mort intre niste macarale. In timp ce se duce sa preia mortul, eroul rememoreaza niste franturi de amintiri despre copilarie, cand tatal sau si-a abandonat familia, convins fiind ca ochii sai sunt folositzi pe post de camere video de catre extraterestri.
Mongoose, de Elizabeth Bear si Sarah Monette: Doua autoare foarte active in SFul lesbian si feminist, de Monette n-am mai citit nimic, dar Bear e deja un nume important in SF, in special in space opera. Elementele space opera fac ca povestea sa fie atipica pt volumul asta, se petrece pe o statziune spatziala invadata de ciuperci, sobolani si animale din alta dimensiune (mai exact de Cainii din Tindalos, element al mitologiei Cthulhu, niste animale care intra in universul nostru prin coltzurile incaperilor). Povestea e despre un exterminator de shobolani din astia interdimensionali si pisica lui cu tentacule dresata special pentru starpirea acestui gen de invazii lovecraftiene.
Povestile de 3 stele (primele 3-4 sunt destul de cool):
The Commencement, de Joyce Carol Oates: O universitate fictiva (Miskatonic - universitatea fictiva din opera lui Lovecraft?) isi organizeaza ceremonia de decernare a unor titluri Honoris Causa. Foarte bine scrisa, cam seaca si academica, intr-un fel chiar parodica la adresa snobismului universitar. JC Oates e din aceeasi gasca cu Chabon (autori mainstream cu Pulitzer la activ, care se joaca frecvent cu genurile de nisha) si prietena buna cu Ellen Datlow, care o tot invita in antologiile sale.
Marya Nox, de Gemma Files: Nu stiu de ce autoarea a preferat sa o prezinte sub forma unui interviu (cu un preot), ceea ce a facut ca tot potentzialul horror sa fie disipat in niste dialoguri relativ seci. Cum ziceam, e un interviu cu un preot nigerian care povesteste despre felul in care religiile pagane si-au convertit (sau echivalat) proprii zei in sfintzi crestini, ca un compromis intre a pastra cate ceva din spiritualitatea proprie traditzionala si a accepta in acelasi timp impunerea misionarilor crestini. Sub forma de studiu de caz, intervievatul povesteste un incident legat de Marya Nox, o varianta africana (si negresa) a Fecioarei Maria, care la origini ar fi fost un spirit semidemonic responsabil cu boala somnului. O proza clasica s-ar fi pretat mult mai bine la tema generoasa. De autoare n-am auzit pana acum, dar ii tot vad numele prin cuprinsurile antologiilor recente.

The Recruiter, de Michael Shea: In timpul somnului, un pensionar paralizeaza si spiritul ii este rapit si mutat intr-un zombie. Tipul care ii rapeste sufletul e un fel de demon care vorbeste in versuri frumoase. Shea este unul din autorii (ca si Brian Lumley care nu intzeleg de ce e absent din volumul asta) care si-au dedicat mare parte din cariera imitandu-l pe Lovecraft (in mod explicit si cu acte in regula).
The Crevasse, de Dale Bailey si Nathan Ballingrud: Bailey e autorul celebrului episod Homecoming din serialul Masters of Horror. Din pacate proza lui nu are umorul sugerat de film, dar e ok. De Ballingurd n-am auzit veci. Povestea lor face parte din categoria povestilor antarctice scrise in stilul At the Mountains of Madness (si implicit The Thing sau recentul roman The Terror al lui Dan Simmons), cu niste exploratori interbelici ratacitzi pe langa Polul Sud si stresatzi de delirul febril al unuia dintre ei care are piciorul rupt si se plange ca cineva si-a depus ouale in el.
Cold Water Survival, de Holy Phillips: A doua povestire antarctica a volumului, cu 4 exploratori care plutesc pe Oceanul Indian pe un ghetzar desprins din calota si in ale carei subterane se gasesc tot felu de cladiri de gheatza cu arhitecturi baroce.
One Day, Soon, de Lavie Tidhar: Autorul e un evreu din Israel, pare-se cu radacini romanesti (Tg. Mures) daca e sa dau crezare elementelor autobiografice din poveste. Povestea lui e cam prea lirica si serioasa, despre un tip care, citind din Necronomicon (Cartea cu Numele Mortzilor, inventzie a lui Lovecraft), are vedenii cu evrei in timpul Holocaustului. Poveste atipica, conexiune faina cu Holocaustul, dar prea serioasa si fara directie.
Vernon, Driving, de Simon Unsworth: Un tip gay conduce o masina pe shosea si e cam nervos din pricina ca iubitul sau l-a inshelat cu un scriitor horror (gay). Poveste scurta si rapida, cu gelozii gay englezesti. Unsworth probabil face parte din randul autorilor de horror mai artsy fartsy (subgenul numit eerie fiction) precum cei publicati la editura romano-occidentala Ex Occidente.
The Tenderness of Jackals, de Amanda Downum: Despre un vampir gay care agatza un prostituat intr-o statzie de metrou din Berlin. Nu stiu ce legatura are asta cu Lovecraft, nici nu exista cuvantu gay pe vremea lui (in orice caz nu cu sensul de azi);
Machines of Concrete Light and Dark, de Michael Cisco: Una din povestile postmoderne ale volumului, slab conectata la Lovecraft. Un tip intalneste o prietena din copilarie intr-o gara si cei doi se decid sa ia acelasi tren, ca sa depene niste amintiri. Cea mai mare parte din poveste consta in dialogurile acestora din compartiment, foarte parabolice, despre natura intunericului si luminii, mi-a adus aminte de scena din tren a ultimului film al lui Jarmusch.
Povestile slabe (de 1-2 stele):
Sincerely, Petrified, de Anna Tambour: Doi colectzionari de pietre rare descopera o rezervatzie naturala plina de raritatzi si isi propun sa o protejeze impotriva turismului, publicand marturii false si defaimatoare ale unor turisti fictivi, sustzinand ca au fost blestematzi dupa ce au vizitat rezervatzia. Blestemu insa se intoarce impotriva lor. Legatura cu Lovecraft e data de pietrele alea, care sunt niste cactusi pietrificatzi, probabil inspirat de The colour from outer space. Anna Tambour e tanara si australianca, n-am mai auzit de ea.
That of Which We Speak When We Speak of the Unspeakable, de Nick Mamatas: Intr-o lume postapocaliptica, devorata de zeii lovecraftieni, trei tineri stau intr-o pestera si povestesc despre sex si dragoste. Este oarecare umor si cinism aici, care provine din faptul ca povestea e o parodie dupa nuvela What we talk about when we talk about love a prozatorului mainstream Raymond Carver, pe care nu l-am citit deloc, probabil de aia imi scapa poantele povestii. Nici de Mamatas n-am mai auzit, se pare ca si-a facut un obicei din a parodia opere mainstream (romanul sau de debut recent a fost o parodie dupa Jack Kerouac cu monstri lovecraftieni).
The Office of Doom, de Richard Bowes: Autor gay urban new yorkez pe care l-am recenzat mai demult aici. Povestea lui e spusa in flashbackuri de un librar care a primit Necronomiconul ca donatzie de la Miskatonic University si a considerat-o o farsa pana cand o colega bibliotecara a inceput sa vorbeasca in limbi.

----------------------------------------
In concluzie 3 slabe, 8 ok, 8 tari ceea ce pt o antologie-tribut e foarte bine. Revelatziile pe care mi le-a oferit au fost Marc Laidlaw (pe care l-am evitat convins ca scrie cyberpunk) si Caitlin Kiernan (pe care am evitat-o crezand ca e o poetesa emo si din pricina contactului cu unele din prozele sale erotice, tot emo). Dezamagiri nu cred c-am avut, de la cei cu povestiri mai slabe nu ma asteptam la mai mult iar legat de povestile tari, pe Barron, Evenson si Browning Spencer i-am mirosit mai demult. Cu Joel Lane nu-s inca decis daca sa-l bag in seama, Gemma Files pare interesanta, iar cu mai celebrii Chabon, JC Oates, Elizabeth Bear eram familiarizat.
- plusuri: amestecatura interesanta de motive lovecraftiene prelucrate in toate felurile; cateva proze foarte tari
- minusuri: daca n-ai habar de Lovecraft, 3 sferturi din volum te lasa rece; doar cele mai bune povesti rezista pe picioarele lor, dar si alea au destule referintze; fiind o antologie-tribute, unele teme se cam repeta; volumul ia startul cam greu, povestile slabe sunt cam ingramadite in prima jumatate si te descurajeaza in prima faza
- recomandare: lectura obligatorie pt fanii Lovecraft; pt restu, poate ar fi mai bine sa urmareasca volumele individuale ale autorilor aici recomandatzi (in special Laidlaw, Barron, Evenson si Kiernan).

Saturday, May 14, 2011

So bad, it's good


I shall destroy all the civilized planets, de Hanks Fletcher
You shall die by your own evil creation, de Hanks Fletcher
editate de Paul Karasik

Cartea asta are doi autori, unul trecut chiar in titlu:

Hanks Fletcher a fost un alcoolic infect care a trait din benzi desenate in perioada interbelica si a scris unele din cele mai strigatoare la cer lucrari ale vremii, motiv pt care e considerat un Ed Wood al benzii desenate, sau un DJ Boros daca mutam contextul la muzica. A murit de frig in 1976, pe o banca.

Paul Karasik e pentru Fletcher ce a fost Tim Burton pentru Ed Wood - omul care l-a scos din obscuritate ca sa faca un ban pe spatele martirului si ni l-a pus in bratze in toata splendoarea prin intermediul acestor 2 volume faimoase culese si editate la Fantagraphics, premiate cu Eisner Award si multe altele. In plus, e ultima carte pe care Kurt Vonnegut insusi a apucat sa-si dea binecuvantarea inainte sa moara, cu vorbele: The recovery from oblivion of these treasures is in itself a major work of art.

Paul Karasik e un editor inversunat al industriei BD, in tineretze colaborator al lui Art Spiegelmann la revista underground RAW, actualmente profesor de benzi desenate la o scoala de arte din Italia (da, in tzarile civilizate exista asa ceva). Foarte misto e faptul ca Karasik isi scrie postfatza tot sub forma de banda desenata. De fapt e o povestioara despre cum a incercat sa dea de familia lui Hanks Fletcher, despre interviul cu fiul octogenar al acestuia si questul de a afla cum arata de fapt Fletcher, avand in vedere ca nu exista nici o poza cu el din pricina ca nevasta-sa le-a ars pe toate dupa ce artistul si-a parasit familia pentru a se concentra exclusiv asupra patimii alcoolului, probabil bantuit de premonitzia ca avea sa moara de frig.

Cine a vazut la viatza lui un film de Ed Wood sau a ascultat o piesa DJ Boros tre sa intzeleaga, ori macar sa intuiasca ce inseamna geniul involuntar. Arta lui Fletcher e, ca sa-l citez pe Cory Doctorow, beyond terrible, and filled with an idiotic energy; after [reading this] i entered an altered state of consciousness.


Grafica e suculent de dizgratzioasa. Ceva nu e in regula cu pozitiile si fizionomiile, toata lumea e chircita, stramba si cu diformitatzi involuntare produse de cate o linie trasata prea nervos. Personajele negative sunt de regula evrei, japonezi, nemtzi sau martzieni care vor sa distruga America, iar personajele pozitive, supereroii lui Fletcher, sunt de o cruzime pozitiva greu de imaginat. Ai impresia ca autorul isi canaliza toata ura resimtzita fatza de viatza de kkt prin personajele sale, manate de dorintze de o nobilitate divina. De regula pe primele 2 pagini ale fiecarei povesti se consuma toata intriga si actiunea, eroul ii prinde pe raufacatori, dupa care cale de inca vreo 8 pagini ii pedepseste in modurile cele mai suprarealiste si postmoderne. Spre exemplu la un moment dat eroul isi transforma inamicii in shobolani si se transforma pe sine in pantera ca sa-i fugareasca spre un port in apa caruia sa-i inece, mai putin pe seful raufacatorilor pe care il retransforma doar partial in om, cat sa nu se inece, il ia de coada de shobolan si il duce la sediul FBI pentru interogare.
-I'll punish you according to your crime, Destructo.
-What are yo going to do to me?
-PLENTY.

Cel mai tare dintre eroi este Stardust, the most remarkable man that ever lived, care traieste pe un asteroid personal, are un ochean cu care identifica cacanarii de pe Pamant iar printre armele sale de temut se numara Raza Superioritatii cu care isi face inamicii sa se simta de kkt si Raza Bumerang care intoarce armele inamicilor impotriva lor. Printre inamicii sai se numara Destructo, care inventeaza Raza Sufocarii cu care le taie aerul tuturor intelectualilor din America. Alt inamic de temut e un mafiot care opreste miscarea de Revolutzie a Pamantului pentru ca gravitatzia sa se opreasca si toata lumea sa zboare in spatziu. Scopul lui este sa ramana singur pe planeta, cu toata bogatzia Pamantului la indemana, motiv pt care se leaga de podele cu nishte lanturi sa nu sufere aceeasi soarta cu restul populatiei, si magnetizeaza shoselele ca sa ramana automobilele pe Pamant, care la data respectiva (anii 30) erau simbolul fundamental al bunastarii. In general inamicii au nume de staruri black metal (Destructo, Kaos, Arco, SuperFiend).

Povestile lui Stardust alterneaza cu cele ale lui Fantomah, the most remarkable woman that ever lived. Asta e un fel de Captain Planet care protejeaza jungla de nesimtzitzi precum Angel Eyes, a scientific marvel who has learned to make chemical people and give them life. Arma cea mai de temut al Fantomehei e Raza Vointzei, cu care poate face... ce Vrea.


Primul volum (intitulat I shall destroy all the civilized planets!) se incheie cu postfatza grafica a editorului Paul Karasik despre contactul cu fiul lui Fletcher, care n-are nici cea mai vaga idee despre ce e vorba si povesteste cu satisfactzie cum a pus maica-sa pe foc toata opera lui taica-su, in afara de un desen cu nishte ratze. Povestea se termina cu revelatzia faptului ca fatza lui Fletcher e identica cu a unuia din personajele volumului. Si avem si o fotografie a fiului artistului tzinand in bratze desenul cu ratzele.

Al doilea volum (intitulat You shall die by your own evil creation!) are o prefatza bine documentata despre traiectoria carierei lui Fletcher pana s-a lasat de desenat, iar pe post de postfatza e certificatul sau de deces. Volumul merge in mare tot pe mana lui Stardust si Fantomah, dar aproape jumatate e alocat si altor personaje de succes mai redus: Big Red McLane, un bataush ecologist care protejeaza padurile de drujbisti, ori Tiger Hart, cavalerul planetei Saturn.

O chestie interesanta e finalul volumului 2, care cuprinde ultimele creatii ale autorului, din preajma inceperii WW2. Bunaoara intr-o poveste nemtzii construiesc o baza militara in Africa, de unde intentzioneaza sa cucereasca America de Sud si de acolo sa o ia in sus spre SUA. Fantomah, eroina junglei, manipuleaza elementele atmosferei care captureaza tot Luftwaffeul intr-un nor ce duce avioanele deasupra Amazonului, apoi le da leilor din Africa puterea sa zboare, ii trimite in norul cu avioane sa sfasie parasutele soldatzilor, iar pentru soldatzii care au apucat sa sara, trimite armata de dinozauri din Amazonia (Fletcher nu prea era la curent cu ce animale traiesc prin America de Sud).


- plusuri: cum zicea Vonnegut, cartile astea sunt document istoric si marturie a unor vremuri cum nu vor mai fi; cartzoaiele sunt paperback dar mari si cu imaginile bine restaurate;
- minusuri: nu exista o poveste propriu-zisa care sa te prinda, e o antologie de ispravi ale unui umorist involuntar cu destin tragic;
- recomandare: fanilor BD adevaratzi, cititorii ocazionali probabil nu vor aprecia sau nu vor intzelege rostul existentzei acestor volume

Saturday, May 07, 2011

Filmele vorbite pe la spate - aprilie 2011

Filme musai



127 Hours


Sa va spun o poveste destul de reala, adica reala de-a dreptu dar n-are sens sa dau aici numele implicatzilor: Era un tip care se juca toata ziua pe calculator si ma-sa ii tot zicea sa mai iasa in lume ca o sa se inverzeasca in fatza monitorului si o sa uite cum e sa traiesti intre oameni. Mai era un gagiu sportiv nevoie mare care toata ziua era prin muntzi, prin paduri si avea parte de toate gagicile din sat.  Era un model pt toata lumea, si mama primului ii tot zicea ca uite la baiatu asta cum se suie toata ziua pe muntzi si e energic si toate gagicile se duc cu el. Il si angajasera unii la Ocolu Silvic sa patruleze muntzii, sa pârasca pe astia de fura brazi din padure.

Intr-o buna zi s-a dus asta al doilea pe munte si si-a pus in cap sa traverseze o prapastie, sa se dea mare fatza de niste gagici. I s-a rupt funia si s-a pravalit pe fundu prapastiei de n-a ramas din el decat material de salam.

Primul a continuat sa se joace pe calculator si i-a zis lu ma-sa: Uite, mama, io n-am cum sa patzesc asta in fatza monitorului, chiar daca ma inverzesc umpic. Astazi e programator si are 2000 de euro salar, plus pe gagica tipului care s-a prabusit in prapastie cand se dadea mare. Sa va fie invatzatura de minte, copii.


Anul asta la Oscaruri a fost anul filmelor bune scoase din piatra seaca si idei de nimika. Ba in cazul lui 127 Hours "piatra seaca" n-are doar sens figurat, ci si propriu. Scenariul e de scurt metraj, nu i-as fi dat mai mult de 15 minute la dispozitzie regizorului, insa Danny Boyle (care a facut la viatza lui si horror, si SF, si Trainspotting, si Slumdog Millionaire, deci poate ORICE) reuseste sa-i dea dimensiuni de film normal, bagand relativ putzina umplutura (adica multa, dar n-o simtzi).

Totusi, are mai multa umplutura decat un alt film similar de care am vorbit recent - Buried, care era mult mai bine focusat. In sensu ca daca Buried era concentrat 100% pe actiunea din lada, 127 Hours are un intro lunguietz cu eroul dandu-se cu bicicleta (prin niste peisaje filmate superb, ca in marile documentare), are niste flashbackuri nu intotdeauna necesare si tot felu de trucuri ale regizorului care sa te faca sa uitzi ca te te uitzi la un film in care nu se intampla nimic (decat o chestie, care dureaza 10 minute si pe care oricum o stie toata lumea - ca eroul ramane cu mana intzepenita intr-o  groapa si tre sa-si taie mana ca sa scape). Un mare plus e si actorul James Franco (Spiderman, Milk) care se straduie si el sa te faca sa nu-tzi dai seama cat e de diluat filmu asta.



Wake Wood


Interesant ca intentzii acest proiect irlandez, dar e un film care va fi apreciat mai mult de catre connoisseuri. Nu stiu daca shtitzi, dar Hammer Films e una din cele mai vechi companii cinematografice specializate pe horror din istorie, infiintzata in Anglia in perioada interbelica, lideri de piatza horror in anii 50, cand faceau legea cu seriile Dracula (cu Christopher Lee), Frankenstein sau filmele Sherlock Holmes cu tenta oculta si Peter Cushing in rolul principal. In principiu au ecranizat in perioada aia cam toate horrorurile gotice posibile. In anii 60 cand a inceput revolutzia sexuala au inceput sa faca filme cu gagici preistorice imbracate sumar si luptandu-se cu dinozauri (sper ca v-o amintitzi pe Raquel Welch in rolul Luanei, film care a facut furori in satul meu natal pe vremea lui Ceaushescu).

Productziile Hammer Film au ramas legendare, s-au scris cartzi de istorie despre ele, si ocazional dai peste tot felu de referintze pop la ele: serialul League of Gentlemen (pe care l-am recenzat aici), filmul-cult The Rocky Horror Picture Show, aproape tot ce a facut Tim Burton, trailerul Don't din cadrul Grindhouse sunt cateva din exemplele mai celebre de tributuri si pastishe inchinate traditziei Hammer Film.

La finele anilor 70 Hammer Film au intrat in hibernare, fara sa se desfiintzeze. Recent insa, au dat semne de agitatzie, incercand sa profite de revivalul horror din ultima decada. Asa cum americanii au relansat moda grindhouse si exploitation din anii 70 (ai Americii), era doar o chestiune de timp ca britanicii sa dea replica, iar in cazul lor traditzia e chiar mai puternica. De fapt replica o tot dau si ei de vreo zece ani - horrorul britanic a avut activitate recenta intensa si a dat regizori valorosi (Christopher Smith, Neil Marhsall), dar acum e vorba chiar de Hammer Film astia care se relanseaza oficial, deci un eveniment istoric.

Bine, nu stiu in ce masura e corecta afirmatzia, caci pana la urma e vorba de un brand cumparat de cineva si scos de la muraturi.  Dar e totusi un brand care creca va investi mult in a-si respecta blazonul. Recent au lansat Let Me In (remake la succesul suedez cu vampiri Let the Right One In) si s-a anuntzat deja o ecranizare high profile a clasicului gotic The Woman in Black, cu Harry Potter in rolul principal.

Insa inainte de astea a fost Wake Wood, acu 2 ani, prima productzie Hammer Film dupa 30 de ani de suspensie, iar degustarea lui necesita o buna informare in ce priveste traditzia, caci de aratat arata destul de nasol, efectele speciale sunt naspa si in general filmul lasa impresia ca e facut prin anii 60 in cel mai bun caz. Se pare ca toate astea sunt intentzionat facute sa arate ca un film Hammer al epocii de aur si daca nu stii asta risti sa te enervezi, caci filmu nu are componenta parodica sau de facut cu ochiul pe care o au Grindhouse, Black Dynamite si altele de gen. Adica e cam ca ultimu album Spiritual Beggars, care tot chinuindu-se sa omagieze anii 70, au facut o chestie care pare chiar luata din anii 70.

Cumva, nu stiu daca are sens acest gen de reproducere fidela a vremilor de altadata. Filmele moderne care contzin elemente de altadata imi plac, dar Wake Wood e prea "de altadata". L-am pus la filme musai doar pt importantza istorica a momentului pe care il reprezinta (relansarea Hammer Film). Nu e totusi un film nasol, cel mult unul enervant (creca din cauza ca scenele violente sunt FOARTE cheap, in conditziile in care filmu in ansamblu e grav si tragic, deloc parodic).

Povestea e despre un cuplu a caror fetitza a fost mancata de un caine. Suparatzi, cei 2 se retrag la tzara sa-si refaca viatza, el angajandu-se ca veterinar, ea ca farmacista. Acolo la tzara cunosc ei un moshulica cu simpatii druide care cunoaste un ritual din moshi-stramoshi prin care potzi readuce la viatza un mort daca nu e mort mai demult de 1 an, dar potzi sa-l aduci doar pt 3 zile, cat sa schimbi doo vorbe, sa te pupi, sa-tz iei ramas bun. Dupa 3 zile tre sa-i dai in cap si sa-l ingropi sub un copac, altfel o ia razna. Cuplul disperat apeleaza la serviciile moshului si isi readuc fetitza din mortzi (ritualul de sculare din mortzi e FOARTE misto si rural), dar refuza sa o dea inapoi dupa 3 zile. De aici, consecintze nasoale. Si finalul este superb, cu o poanta aberanta, tipica horrorului old-school si cheap-budget. Filmu e foarte irlandez si m-a dus cu gandul la un clasic al liniei Hammer Film, The Wicker Man (originalu, nu prastia aia cu Nic Cage).


Filme contra plictiselii


Age of Dragons

Un film atat de ridicol si de benign ca n-ai cum sa te superi pe el. M-am emotzionat inca de la primele scene amintindu-mi de vremurile in care ma jucam RPGuri heroic fantasy si realizand ca, de fapt, creca de la Lord of the Rings n-am mai vazut un film de gen (Eragon si Narnia le-am sarit, dar am asteptari mari de la Conan Barbaru/Red Sonja). Nu stiu daca efectiv nu s-au prea facut filme de gen sau n-am platit eu atentzie la genu asta, dar inca de la primele scene din Age of Dragons am fost teleportat in nostalgii.

Si mai tare m-am bucurat vazandu-l pe fotbalistul Vinnie Jones (Snatch) in rol de vanator de dragoni bautor de bere si pe Danny Glover, in rolul capitanului Ahab, care cand era tanar a fost pârlit de flama unui dragon alb si de-atunci a jurat rasbunare. V-atzi prins? De fapt e Moby Dick cu dragoni in loc de balene si cu o carutza imensa in loc de vapor. Danny Glover si echipa lui de harponieri sunt hotaratzi sa gaseasca peshtera in care dragonu alb isi face oole iar pe drum se tot ciondanesc intre ei daca are rost sau nu. Din pacate dialogurile sunt cam de rasu lumii (nu-mi dau seama cat sunt luate din Moby Dick si cat inventate), efectele speciale asa si-asa, iar actorii isi cam bat joc de film, in special Danny Glover care are cel mai over the top rol din viatza lui. De la o vreme bucuria mi-a fost inlocuita cu iritare dar din fericire filmu s-a terminat la timp.


 Salt 

Un friller eficient si captivant, canditat alaturi de Unstoppable la cel mai adrenalinic film pe care l-am vazut anu asta, cu o Angelina Jolie care, desi sare tot filmu peste poduri si garduri, mi se pare ca s-a cam zbarcit umpic.

Oricum, filmu e bine facut de australianul Philip Noyce, profesionist veteran care la viatza lui a facut toate felurile de filme, de la drame indie australiene (Rabbit-Proof Fence) la frillere sexy cu Sharon Stone (Sliver), mai putzin sexy cu Nicole Kidman (Dead Calm) si blockbustere cu presedintzi americani aflatzi in pericol (Clear and Present Danger). Salt intra in ultima categorie si in limitele acestei categorii e destul de extremist (presedintele SUA chiar moare).

Angelina joaca rolul unei rusoaice spalata pe creier de mic copil sa creada ca e americanca. Intr-o buna zi vine un rusnac si ii apasa butonu de activare, ea fiind insarcinata cu declansarea noului razboi atomic intre rusi si americani, prin asasinarea catorva presedintzi, cam fara discernamant. De acolo-ncolo Angelina fuge mancand pamantu, urmarita ba de colegii ei (ea fiind agent CIA in cartea de munca), ba de rusnaci, ba de toata lumea, iar filmu se bazeaza pe pastrarea ambiguitatzii intentziilor Angelinei, treaba care functzioneaza rezonabil, adica stai si asteptzi finalu cu interes, nu casti uitandu-te la urmariri cu mashini. Deci e un fel de poveste Philip Dick cu crize de identitate si consecintze apocaliptice, dar pastrata pe coordonate realiste (in sensu ca nu e SF, nu ca ar fi credibila)




Sucker Punch

Un film al carui rost/sens nu il inteleg mai ales ca vine din partea unuia din regizorii mei preferati din generatia tanara, Zack Snyder, care in decada trecuta ne-a dat 3 filme esentiale - Dawn of the Dead, 300 si Watchmen. Probabil explicatia sta in faptul ca pana acum a ecranizat doar munca altora (primul e remake dupa Romero, celelalte sunt ecranizari dupa benzi desenate) iar acu s-a aventurat sa scrie el o poveste si un scenariu original care esueaza intr-un mod nasol.

In sensu ca nici macar n-am priceput nimic din poveste, care e un fel de maimutzareala a povestii din Inception, cu mai multa bataie, mai multe efecte speciale, si mai putzine dialoguri. La Inception se baga in fatza povestea cu visele, dar aici nu exista nici o justificare pentru "evadarea din realitate". Pur si simplu e o gagica care de cate ori danseaza evadeaza intr-o lume paralela impreuna cu prietenele ei si acolo se bat si impusca pe toata lumea, inclusiv niste zombie steampunk care fasaie aburi cand le dai o gaura.

Cel mai nasol e ca, desi e un film cu radacini in exploitation (genul "women in prison", popular in anii 70, unde deliciul era dat de batai intre femei si scene lesbiene), nu se achita nici de obligatiile astea - dealtfel e primul film al lui Snyder care are rating pt tot poporu: deloc nuditate, deloc sex, e un fel de basm cu gagici bataushe imbracate sumar (dar nu suficient de sumar), umorul lipseste cu desavarsire (nu stiu daca ratingul de audientza vizeaza si simtzul umorului), iar violentza e undeva la nivelul jocurilor video cumintzi, in care mai mult ai de sarit in capu inamicului decat sa-i tai grumazu. Ma rog, se trage cu pusca si se da cu sabia, dar asa, pe sec, e mai mult galagie decat actziune.

Cam toata lumea pare sa fi cazut de acord ca filmu e doar un pretext pt regizor ca sa-si afiseze ultimele idei vizuale. Cine acuza Avatarul de chestia asta, tre sa vada ambele filme si sa incerce sa intzeleaga diferentza intre un scenariu bun (chiar daca pe o poveste simpla) si un scenariu prost de-a dreptu.

A, mai e o chestie pe care o sesizasem inca de la 300, dar aici e nasoala rau - mai bine de jumatate din film se petrece in slow-motion cu muzica metal data foarte tare (cate 10-15 minute de slow motion neintrerupt, pe muzica!), de aici impresia ca te uitzi de fapt la o compilatzie de videoclipuri excesiv de lungi.

P.S. Am uitat sa zic despre ce-i filmu: cateva gagici inchise la casa de nebuni si-au facut un obicei din a evada din realitate de cate ori una dintre ele danseaza, sau i se pare ca danseaza, nu m-am prins ca nici macar nu o arata dansand vreodata si in general n-am intzeles care e faza cu dansu si ce legatura are cu tot filmu. O varza, daca n-avea efecte speciale il puneam in categoria crappolla.


Diary of a Wimpy Kid

Ca regula generala, ma uit la orice ecranizare dupa benzi desenate, mai ales daca BDul original e unul high profile, precum seria lui Jeff Kinney tradusa (surprinzator) si la noi, tzara in care lumea inca mai crede ca BDul e un gen pentru copii si nu un mediu de comunicare.

Asta cu Wimpy Kid insa chiar e pentru copii si nu pentru oricare, ci pentru copii americani. Teoretic filme din astea ar trebui sa-tzi reinvie amintiri ale copilariei, traume de la liceu, nostalgii fel de fel. Problema e ca... copilaria noastra n-a fost ca a lor. Gimnaziul comunist n-are mai nimic in comun cu gimnaziul american. Treaba care, desigur, era valabila si la succese precum Salvatz de Klopotzel sau Beverly Hills dar acolo miza era alta - sitcomul, sexoshenia, telenovela. Toate astea lipsesc din Diary of a Wimpy Kid care e prea realist pentru propriul bine iar cand incearca sa fie umoristic se proseste degeaba.

In principiu 2 copii, unu slab si unu gras, intra la gimnaziu si tre sa se adapteze la conditziile din clasa, din cantina, de pe terenul de joaca. Ei isi propun ca pana la sfarsitul anului sa intre in topul de popularitate al clasei, desi nimeni nu-i ia in seama si in acest sens se tot chinuie sa iasa in evidentza. Unul dintre ei are un frate mai mare metalist care ii terorizeaza (si care e antieroul principal al volumului 2, ecranizat si el recent, Diary of a Wimpy Kid 2 - Rodrick's Revenge). Treaba curge lent si relativ boring, se adreseaza copilului american asa ca la noi are shanse cel mult la cei care s-au nascut dupa 90.