Scriitori de pus pe rana

Howard Waldrop

M-am tot gandit daca sa pun sau nu poza lui Waldrop in acest articol. Am zis ca n-o sa-i simta nimeni lipsa, dar poate vreun antipatizant al blogului gaseste poza lui Waldrop si o arata la toata lumea zicand "uite ce scriitori recomanda Biro".

Sincer, nici eu nu stiu daca l-as fi citit pe Waldrop dupa ce-i vedeam poza asta. Dar de cate ori am o retzinere de genu asta, reusesc sa o depasesc amintindu-mi de emisiunea aia de la OTV in care Dan Diaconescu si invitatzii sai ne aratau o poza cu Stephen Hawking si se prapadeau de ras facand afirmatzii de genul "uite si la ciudatzelul asta cum arata" si "eu n-as vrea sa se predea copiilor mei fizica inventata de un om ca asta". Slava Domnului ca-i avem pe Bahmutzeanu si Prigoana sa, pe Zavoranu si pe Laura Andreshan, ca altfel ar fi vai si-amar de matematica, fizica si chimia romaneasca, nu mai zic de literatura. Dar pana cand pitzipoancele Romaniei isi vor face doctoratele (moment care, din pacate, nici nu e asa departe cum atzi crede), hai sa ne bazam totusi ca in spatele meclei lui Waldrop se ascunde ceva, mai exact un creier.

Dovada stau cele 9 nominalizari Nebula, 7 nominalizari Hugo, 4 nominalizari World Fantasy si o droaie de nominalizari Locus si toate astea cu o opera constituita aproape integral din 4 volume de proza scurta/medie si 1 roman (plus niste jumatatzi de romane neterminate).

Waldrop face parte din cercul meu favorit de artisti americani, produsi de cel mai fertil stat american, Texasul. Individul e un redneck pescar profesionist care se considera o comoara natzionala a Americii ramasa inca nedescoperita, un fel de sasquatch al literaturii. Cum putzini americani imi citesc blogul (si aia sunt romani), articolul de fatza nu are shanse sa-l ridice pe Waldrop in lista autorilor recomandatzi de Oprah, dar poate reuseste sa deschida apetitul romanilor, care in principiu tot un fel de rednecksi (ai Europei) suntem. Din cate stiam, la noi i s-a tradus doar povestirea Ugly chickens (castigatore Nebula si World Fantasy), intr-un Jurnal SF pe care il citeam acu vro 15 ani pe un autobuz. De-atunci n-am mai auzit o boaba despre Waldrop pana recent cand i-am vazut numele intr-una din antologiile traduse la Nemira (cred ca a lui Datlow). Specialitatea autorului sunt istoriile alternative steampunk glazurate cu umor texan.

Din pacate Waldrop e un anonim nu doar in partzile noastre, ci si pe la el pe-acasa, unde n-a reusit niciodata sa depaseasca statutul de vedeta locala si anti-celebritate, in ciuda faptului ca opera lui a cunoscut mai multe nominalizari la premii literare decat Dan Brown si Coelho pusi laolalta iar cariera sa se intinde pe vreo 30 de ani (cam rarefiatzi). Pe chestia asta, autorul si-a intitulat prima culegere de proza scurta Howard Who? O parte din vina cred ca poate fi pusa pe seama pozei cu care am inceput acest articol, dar si pe seama faptului ca toata opera lui Waldrop a fost publicata in edituri falimentare si small-pressuri, iar autorul n-a catadicsit nici macar sa-si faca un site web. Cred ca si Vakulovski are mai multzi cititori in lume.

Din fericire, in ultimii ani s-a facut un pic de dreptate. Am avut satisfactzii nemasurate sa gasesc taman pe amazon si cu efort minim de cautare 4 volume care aduna 90% din opera lui Waldrop:

• Things will never be the same, volum de proza scurta care contzine majoritatea povestirilor nominalizate ale autorului din ultimii 25 de ani
• Howard Who? prima colectzie de proza scurta a autorului, adunand povestirile de dinainte de 1985 ale autorului; volumul a fost multa vreme o raritate pentru colectzionari dar recent a fost reprintat in paperback la editura lui Kelly Link (Small Beer Press)*;
  
• Other worlds, better lives, volumul de nuvele al autorului (cam jumatate din ele premiate); daca ar fi sa cumpar o singura carte a lui Waldrop, asta ar fi;
• Custer's Last Jump and other collaborations, volumul de "colaborari", in care toate povestirile sunt scrise de Waldrop impreuna cu altcineva (de exemplu cu George RR Martin sau Bruce Sterling); povestirea care da titlul volumului a fost prima nominalizare Nebula a autorului si e o istorie alternativa despre macelul bataliei de la Little Big Horn, in care indienii organizeaza o ambuscada pentru parashutistii condusi de generalul Custer (got it?).

Pentru cine nu are chef sa citeasca toate cele 4 volume, recomandarile sunt cam asa:

• pentru haz, se recomanda Custer's Last Jump... (nu atat pt umorul povestirilor, cat pentru notitzele co-autorilor care isi amintesc cu mult umor auspiciile sub care au colaborat cu Waldrop);
• pentru calitate, recomand Other world, better lives, nuvelele fiind mult mai incapatoare pentru ideile autorului (una din cele mai reusite e despre Abraham Lincoln incercand sa promoveze marxismul in timpul campaniei sale prezidentziale);
• pentru cantitate, oricare din celelalte 2 volume contzine suficienta proza scurta si diversa (si premiata) pentru a crea o imagine completa asupra autorului.
  

Unicul roman complet cap-coada al lui Waldrop, Them bones, e despre ceva arheologi care descopera ca America a fost initzial populata de arabi (care au fost decimatzi de amerindieni ?!).

Pe final, facetzi-va un bine si descoperitzi-l pe Howard Waldrop. Daca pe mine nu ma credetzi, sa-l credetzi macar pe George RR Martin care ni-l recomanda cu caldura, nu doar prin blurburi, ci si prin prefetzele si colaborarile directe cu Waldrop.

*avertizez ca Things will never be the same si Howard Who? se suprapun ca si cuprins, dar in cantitate neglijabila (2 povestiri apar in ambele volume); fiecare din cele 2 volume contzin suficiente povestiri valoroase incat sa nu ma pot limita la a recomanda unul dintre ele ca fiind mai reprezentativ decat celalalt.

SF cu si despre femei

The Arbitrary Placement of Walls
de Martha Soukup

Pedigree:
- nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
- Premiul Nebula, nominalizare Tiptree (pt. povestirea A Defense of Social Contracts)
- nominalizari Hugo, Nebula, World Fantasy, Locus (pt. povestirea The Arbitrary Placement of Walls)
- nominalizari Hugo, Nebula (pt. povestirea Over the Long Haul)
- nominalizari Hugo, Nebula (pt. povestirea Dog's Life)
- nominalizari Hugo, Tiptree, Locus (pt. povestirea The Story So Far)
- nominalizare Nebula (pt. povestirea Things Not Seen)
- nominalizare Tiptree (pt. povestirea Fetish)

Sa stabilim de la bun inceput: nu prea imi place SFul scris de femei. La fantasy si la horror e ok, nu prea se simte diferentza intre femei sau barbatzi, sau, daca se simte, e binevenita, e de coloratura. In SF insa treaba sta un pic altfel - majoritatea SFurilor scrise de femei pe care le-am citit erau ori teze feministe/sexiste, ori aveau elemente "shtiintzifice" atat de superficiale incat pareau un fel de fantasy cu un pic de techno-babble. Problema e ca, fara sa citesc numele autorului de pe coperta, pot sa-mi dau seama din maxim 2 pagini daca autorul e femeie. De fapt mai corect spus ar fi ca am intalnit scriitori barbatzi care pot sa scrie ca o femeie (primii care imi vin in minte sunt Stephen King si Ian Watson) dar nu reusesc sa-mi amintesc femei care sa scrie ca un barbat (poate doar James Tiptree, dar la ea tezele feministe o dau de gol).

In fine, cu aceste rezerve m-am apucat sa o citesc pe Martha Soukup, o multipla nominalizata Hugo pentru care Neil Gaiman (a ladies man) scrie o prefatza sub forma de poezie prin care o tot complimenteaza pe aceasta Martha. Din nou, am fost timorat inca de la primele pagini de stilul femeiesc de a scrie SF (multa introspectzie, tensiune sexuala si judecatzi despre locul femeii in societate si in relatzia cu barbatzii) dar pana la urma m-a luat valul si, in ciuda limitelor tematice amintite, am descoperit o gramada de povesti excelente, cu analize foarte exacte ale realitatzii prin prisma unor axiome fantastice, adica fix ce trebuie sa fie SFul de calitate:

• A Defense of Social Contracts (castigatoare Nebula, finalista Tiptree): Intr-un viitor (utopic?) familia traditzionala a disparut si oamenii se cupleaza la un birou similar celui de shomaj, unde isi depun CVuri si se organizeaza in familii de diverse tipuri: cupluri, tripluri, grupuri mai mari sau pur si simplu shomeri cronici, cu care nu vrea sa stea nimeni sau care nu suporta sa stea cu nimeni. La fel de importante ca buletinul au devenit contractele sociale pe care oamenii le poarta tot timpul la ei, cu niste tabele pe care tre sa se scrie de cate ori fac sex si cu cine, un fel de legitimatii care le atesta statutul: monogam, poligam, serial dumper, abstinent, deschis la relatzii etc., fiecare din astea venind cu propriile clauze (inclusiv fiscale) ale caror incalcari duc la pedepse drastice. Povestea e despre o gagica ramasa "pe uscat" care reuseste sa agatze un poligam pe care se tot chinuie sa-l lamureasca sa semneze un contract de monogamie. Cum tipul se tzine bine, gagica apeleaza la un hacker sa-i modifice dosarul si contractul social, ceea ce are consecintze dezastruoase asupra vietzii tipului: nimeni nu mai vrea sa faca sex cu el de teama legii, iar tipul, cu prostata umflata dupa 1 luna de abstinentza, se intoarce impotriva gagicii posesive cu ganduri de razbunare. Ce ma doare cel mai tare e ca acu catziva ani ma apucasem sa scriu eu povestea asta, nestiind ca Martha Soukup a scris-o cu 10 ani inaintea mea. Oricum, una din cele mai bune povesti social SF pe care le-am citit vreodata;
  
• The Arbitrary Placement of Walls (finalista Hugo, Nebula, World Fantasy, Locus): O gagica traieste deprimata intr-un casoi bantuit de fantomele fostilor iubitzi: unul care i-a dat papucii pt alta, unul care i-a mancat totzi banii inainte sa dispara si unul care i-a dat SIDA inainte sa dispara. Fantomele astea au prostul obicei de a recrea scene din trecut exact la locul la care s-au intamplat: unul din tipi tot apare prin pat, altul prin bucatarie, altul in fotoliul din fatza televizorului. Ca sa poata trai cat de cat, gagica isi tot muta mobila prin casa astfel incat sa dea cat mai putzin peste fantomele care apar intotdeauna in locuri fixe. Pana la urma gagica afla ca nici unul din cei care i-au dat papucii nu sunt mortzi si ca pricina aparitziei fantomelor e cu totul alta;
  
• Over the Long Haul (finalista Hugo, Nebula): Intr-un viitor distopic macinat de criza economica si segregatzionism economico-sexual, femeile sunt descurajate de la a face copii printr-o lege care le obliga sa lucreze ca shoferi de tir pe durata concediului de maternitate (si chiar mai mult), fiind nevoite sa isi petreaca cativa ani pe shosele, dormind doar in benzinarii si cu copiii mereu dupa ele, inclusiv nou-nascutzii (au in TIR o cabina speciala pt copii). Povestea e despre o shoferitza de cursa lunga, single mother insotzita de 2 copii, care tot opreste prin benzinarii sa stea la barfe cu alte shoferitze si pana la urma intr-o benzinarie din asta da peste un shofer barbat, single father aflat in concediu paternal din pricina ca mama a murit la nastere, chestie rarisima si misterioasa care atrage atentzia (si hormonii) tuturor shoferitzelor. Povestea a fost ecranizata intr-un film de televiziune;
• The Story So Far (finalista Hugo, Tiptree): Un text experimental, format din fragmente ale unui presupus text mai lung (care nu exista de fapt), fragmente povestite din perspectiva personajelor secundare ale presupusului text original. Personajele secundare sunt nevasta si amanta unui gagiu. Ele se chinuie sa-si conserve existentza fragmentata din pricina statutului de personaje secundare intr-o poveste care il are ca erou principal pe individul respectiv, poveste la care gagicile n-au acces decat intuitiv, prin interactziunile ocazionale pe care le au cu eroul. In fine, nu stiu daca se intzelege ceva, dar e un experiment narativ foarte original;
• Fetish (finalista Tiptree): O poveste scurta, intensa si paradoxal fetishist-erotica despre o gagica bunoaca care-si lasa barba, intr-un viitor in care pilozitatea faciala poate fi manipulata cosmetic cu tratamente hormonale, la saloanele care se ocupa si de tatuaje, piercing, branding, mutilari estetice etc;
• Things Not Seen (finalista Nebula): Un whodunit in care rolul de detectiv e preluat de o testeritza software care tre sa gaseasca bugul care l-a facut pe un robot sa permita uciderea stapanului sau. N-are nimic asimovian povestea, tre sa stii un pic de testare software ca sa o intzelegi, dar nu mult, bugul e explicat destul de intuitiv;
  
• Big Wish: O gagica este macinata de iubirea pe care o poarta pt 2 barbatzi - unul tandru si reliable, unul cam abrupt dar sexos. Intr-un context supranatural, gagica isi pune dorintza de a putea fi cu amandoi barbatzi la fel de mult, de bine si de intens asa ca fiintza ei se rupe in doua gagici identice si fiecare din acestea se duce cu cate unul din barbatzi. Necazu e ca de la o vreme fiecare din cele 2 versiuni incepe sa tanjeasca la barbatul cu care s-a dus cealalta. Ca-n viatza;
• Having Keith: O studenta e indragostita lulea de un tip care nu-i da atentzie. Studenta e telepata si are puterea de a vedea lumea prin ochii altora si se foloseste de puterea asta pentru a poseda trupul unei prietene care iese cu tipul ala misto, traind astfel un fel de relatzie secreta neimplinita;
• The Spinner: Un fel de basm despre posesivitatea feminina: o torsareasa (sau cum s-o fi numind gagicile care lucreaza cu fusul de tors) il ajuta pe un padurar sa toarca un soi de fir foarte cool, din lana amestecata cu par de pisica si cu fire de iarba. Padurarul face o gramada de bani folosind firul respectiv si cu banii facutzi se insoara cu alta. Nervoasa, torsareasa toarce un fir invizibil care il leaga pe padurar de ea, si acesta nu se mai poate duce la recenta nevasta, devenind un fel de sclav emotzional al torsaresei;
  
• Dress Rehearsal: Intr-un viitor oarecare, piesele de teatru si filmele se joaca cu avatare/surogate (ca un fel de teatru de papusi) iar actorii sunt redusi la rolul de a dirija surogatele si de a vorbi. In timpul unei repetitzii, doi barbatzi joaca o scena in care personajele (surogate) sunt de sexe diferite si au un moment de tensiune sexuala care ii bantuie pe cei 2 actori dupa ce ies din pielea personajelor;
• Living in the Jungle: O gagica independenta, bio si eco, satula de industrializare si sufocare tehnologica se duce sa traiasca intr-una din ultimele jungle de pe Pamant si se descurca cum poate cu zarzavaturile de prin jungla. Una din putzinele povesti slabe ale volumului;
• Alita in the Air: Alta poveste mai slabutza, cu o fetitza trimisa de parintzi singura cu avionul. La destinatzie, fetitza se preface ca nu-l recunoaste pe unchiul care o astepta in aeroport si autoritatzile refuza sa o predea, trimitzand-o inapoi acasa. Cand ajunge acasa, fetitza se preface ca nu-si recunoaste parintzii si autoritatzile intervin din nou, punand-o pe alt avion. Premisa e funny, dar nu duce nicaieri, adica la un moment dat fetitza e angajata drept stewardesa, chestie neveridica (si nici macar SF);
  

Mai sunt niste povesti cu animale (cu precadere caini), care nu mi-au prea placut, dar nu pt ca-s proaste ci pt cam caine acasa si n-am chef sa mai si citesc despre el:

• A Dog's Life (finalista Hugo, Nebula): Un caine si o pisica de apartament se hotarasc sa devina independentzi si fug de-acasa incercand sa-si faca un rost pe cont propriu. O vreme se chinuie, cainele face munci umilitoare ca sa o intretzina pe pisica care freaca menta, dupa care pisica intra in show-bizz, are mare succes si ii da papucii cainelui;
• Jones and the Stray: O gagica gaseste un caine care are la gat o zgarda ce converteste latratul in cuvinte. Autoarea incearca, nu foarte convingator, sa exprime morfologia si sintaxa vocabularului cainilor;
  
• Good Girl, Bad Dog: In timpul filmarilor la un serial gen Lassie, cainele din rolul principal il mananca pe actorul-copil din rolul principal;
• To Destroy Rats: Un tip are shoareci si shobolani prin casa si e disperat sa scape de ei. Dupa ce testeaza toate solutziile posibile, se transforma in pisica si-i mananca.
  

Pana la urma e suficient sa remarci ca aproape jumatate din povestile volumului au fost nominalizate la premii importante ca sa iti dai seama ca asta e best oful autoarei. De la James Tiptree incoace n-am mai citit o femeie care sa foloseasca atat de bine SFul ca pretext pentru a dezbate locul femeii in societate. Balastul volumului e rezonabil (sub un sfert din cele 200 de pagini) asa ca il recomand calduros.
- plusuri: o gramada de povesti tari, cu comentariu social excelent;
- minusuri: unele lamentari ale unor gagici carora li s-au dat papucii, o parte din povestile cu caini;
- recomandare: fanilor James Tiptree Jr. si a SFului social-sexist in general; cateva din povesti sunt suficient de relevante incat sa fie lectura obligatorie pt oricine.

Doua seriale care se tzin bine

Dexter
sezon 4
Supernatural
sezon 4

Ma asteptam ca Dexter sa se fasaie in sezonul 4, in special dupa primele episoade relativ banale, care m-au facut sa cred ca se revine la retzeta primului sezon: ancheta politzista by the book, punctata cu spiritul lui Dexter si o ghicitoare de final de sezon. M-a descurajat si aparitzia actorului John Lithgow, pe care nu-l suport din cauza serialului de comedie 3rd Rock from the Sun.

Am fost placut surprins ca anchetele politziste si ghicitorile se cam lamuresc pe la jumatatea sezonului, lasand a doua jumatate sa se desfasoare frumos, pe coordonatele confictului de caractere puternice (oarecum similar cu conflictul Dexter vs. Jimmy Smits din sezonul 3). Am fost si mai surprins sa vad ca unul din caracterele astea puternice e chiar personajul lui John Lithgow, pe care il asteptam sa se hlizeasca si sa faca poante de kkt dintr-o clipa in alta (din cauza serialului de comedie amintit) si cand colo omul se tzine super bine si face un personaj malefico-tragic memorabil, care i-a si adus un Glob de Aur mai deunazi. In plus finalul sezonului e bombardament curat. Actorii personajelor secundare sunt in largul lor, lejeri, fara tracul de inceput de serial. Scenariul refera si sezoanele trecute iar ordinea in care vezi episoadele chiar conteaza, chestie neobisnuita la seriale politziste. Cred ca a fost cel mai bun sezon Dexter, ce-i drept si din cauza asteptarilor scazute (nu legat de serial in sine, cat de ideea ca orice serial incepe sa schioapete daca trece de 3 sezoane).

Supernatural s-a inchegat si el frumos in sezonul 4. Cale lunga a batut serialul asta de la inceputurile schioape, ca versiune penibila la X-files pana la melodramele morale si supernaturale din ultima vreme, imprumutate de prin Meet Joe Black, The Devil's Advocate, un pic de Hellblazer etc. Momentele de comedie care au mai diluat sezonul 3 au cam fost eliminate, totul e grav si serios acum iar referintzele si facutul cu ochiul la alte filme au fost inlocuite cu referintze biblice de gravitate deosebita (un pic cam corny) si un pic de postmodernism (timid), cum ar fi faptul ca personajele se intalnesc la un moment dat cu "scenaristul" serialului care e un fel de evanghelist al faptelor lor, in sens biblic.

Povestea sezonului e destul de solida si are pentru prima data o amploare care justifica cele peste 20 de episoade: cei doi fratzi viteji se trezesc in mijlocul unui razboi intre demoni si ingeri, razboi care ii si separa din pricina ca Dean e mai aplecat spre partea ingerilor (a fost salvat din Iad de un inger cu parpalac si are relatzii sexuale cu o ingeritza) in timp ce Sam si-o mai trage uneori cu o dracoaica razvratita impotriva sistemului. Se aprofundeaza in continuare ideea ca atat Raiul cat si Iadul sunt niste sisteme birocratice si capitaliste, in care nici macar nu e sigur ca Lucifer si Dumnezeu exista, deci si pentru ingeri si pt draci divinitatea e o chestiune de credintza iar contabilitatea e motorul intregului univers. Mai nasol e ca nici ingerii nu mai cred in Dumnezeu si de fapt totu pare un fel de lovitura de stat pe fondul unei iminente Apocalipse.

Finalul sezonului e cliffhangerul ideal, folosit si de Lost, adica are loc o explozie din care nu stie nimeni ce urmeaza sa iasa si pac, apare genericul de final. Chestia asta garanteaza intotdeauna finantzarea unui nou sezon, dar nu stiu zau pe unde o sa scoata camasaha, caci din explozia aia trebuia sa iasa insusi Lucifer, al carui plan diabolic se rasfira prin tot sezonul si converge destul de frumos. Oricum, n-are cum sa fie o problema pt scenaristi, si sezoanele 1 si 3 s-au terminat cu moartea personajelor principale si uite ca tot au reusit sa se intinda pana la sezonul 5. Actorii raman enervantzi ca intotdeauna, efectele speciale relativ naspa (dar evitate pe cat posibil), imaginea si designul productiei parca s-au mai imbunatatzit si soundtrackul ramane misto, cu piese rock clasice.

N-o sa recomand vreodata serialul ca fiind musai de vazut (nici macar fanilor genului, mai degraba celor care nu sunt familiarizatzi cu genul) dar felicit producatorii pentru ambitzia netzarmurita de a-si depasi mereu conditzia, aducand cu fiecare sezon imbunatatziri, chiar daca au luat startul de undeva de foarte jos. Ceea ce nu pot spune despre Heroes sau House MD care sunt cam in picaj (sunt curios sa vad cum se descurca Fringe). Si, evident, anul 2010 e foarte important pt serialele mele, caci se finalizeaza Nip Tuck, Lost, Battlestar Galactica, iar Doctor Who apuca pe o noua cale.

Hitchhiker's Guide to Heroic Fantasy

Dungeon: Zenith
(3 volume)
de Joann Sfar si Lewis Trondheim

Cei 2 coautori (care schimba intre ei rolurile de grafician si scenarist) se numara printre varfurile scolii de banda desenata franceza la momentul actual. N-au ajuns inca la popularitatea unor Moebius, Herge sau Bilal dar se indreapta intr-acolo, in primul rand datorita ritmului sustzinut al traducerilor in engleza din opera lor. Trondheim si Sfar si-au castigat fiecare, separat si in paralel, un prestigiu suficient incat in Frantza sa fie consideratzi eroi natzionali. Am dat de numele lor remarcandu-le aparitzia recurenta la premiile BD americane (in categoria Foreign Material), si printre recentzii laureatzi ai premiilor BD frantzuzesti de la Angouleme. Asadar, seria Dungeon e o colaborare de tip all-star publicata neregulat de vreo 12 ani incoace, care are shanse sa devina una din cele mai importante serii BD din istorie (daca tzinem cont de promisiunea autorilor ca vor lucra toata viatza la seria asta).

De Dungeon (Donjon, in original) am auzit de la Jeff Vandermeer care o recomanda drept BDul lui favorit acu catziva ani cand se incepuse traducerea in engleza a seriei (la editura Nantier-Beall-Minoustchine, niste francezi care se ocupa cu promovarea BDului franco-belgian in SUA). La ora la care scriu randurile astea s-au tradus 12 volume si au mai ramas vreo 5 (depinde cine le numara, caci gruparea pe volume nu respecta formatul editiilor originale). E pacat ca versiunea in engleza e paperback si are un format mult mai mic decat "albumele" hardcover ale francezilor, dar oricum grafica nu e chiar maiastra, de fapt e nasoala de-a dreptul, insa intr-un mod hazliu, caricatural (gen Mardale al nostru din Catzavencu, doar ca e color)*. Povestea imbina povestile de capa si spada cu fantasyul eroic si cu satira socio-politica. Dozarea celor 3 ingrediente este echitabila, astfel incat oricine se poate bucura de poveste, chiar si cei care vad in fantasy doar "actiune" (apropo de o dezbatere interesanta de pe blogul lui Dragos C. Butuzea).

Deocamdata, seria e alcatuita din segmentele:

• seria principala (Dungeon:Zenith, de care discutam aici - 3 volume in engleza),
  
• un prequel (Dungeon:The Early Years - 2 volume in engleza),
• un sequel (Dungeon: Twilight - 3 volume traduse in engleza)
• 2 spin-offuri (Dungeon: Parade, Dungeon: Monsters - doar partial traduse in engleza).

Dungeon: Zenith e miezul seriei si bucata cu care se cuvinte sa incepi (in fine, eu am inceput cu prequelul care de fapt are rol de flashback).

La inceput ni se introduce Dungeonul, o retzea imensa de tunele bantuite de monstri, aflata in proprietatea bufnitzoiului capitalist Dungeon Keeper si a amicilor sai - barzoiul alchimist Alcibiades si vulturul necromancer Horus (eroii prequelului Early Years, aici personaje oarecum secundare). Bufnitzoiul face o gramada de bani de pe urma concursurilor organizate in Dungeonul asta, o veritabila industrie a divertismentului brutal, in care tot felu de viteji se angajeaza sa descopere o comoara, dar mai intotdeauna sfarsesc si cu banii luatzi, si cu vietzile curmate. Majoritatea povestilor din cele 3 volume au de a face cu diverse atacuri la adresa Dungeonului, de diverse soiuri - militare, politice, economice - si felul in care eroii le fac fatza.

Eroii principali ai povestii sunt 2 angajatzi ai Dungeonului, ratzoiul contabil Herbert si dragonul vegetarian Marvin care se ocupa cu partea de human resources (angajarea de monstri), cu aprovizionarea domeniului cu pui de dragoni si artefacte magice (cumparate de la un bebelush escroc evazionist fiscal, de fapt un vrajitor care a suferit overdose de vraji anti-age) si, la nevoie, pun mana pe arme si protejeaza domeniul de diverse atacuri (din partea unor necrofagi care tanjesc la cadavrele presarate de-a lungul vremii prin Dungeon). Intriga devine un pic shakespeariana cand Herbert devine amantul miresei stapanului intrand astfel in conflict cu Marvin, fidel stapanului pana la moarte. Peste toate astea se pravaleste o criza economica care il face pe Dungeon Keeper sa piarda domeniul in fatza unui ratzoi corporatist si toate personajele, cu catzel, purcel, mireasa, amantul miresei plus o caravana de monstri haiosi sunt trimisi in exil unde planuiesc o razbunare contabila.

Multe lucruri raman in aer si mi se pare ca lipseste macar inca un volum (care la ora asta nu exista nici macar in editzia franceza originala). Credeam ca povestea continua in sequelul Dungeon: Twilight dar acesta se petrece sute de ani mai tarziu si pune accentul pe conflictul dintre cei doi fosti prieteni, ratzoiul Herbert (devenit despot religios) si dragonul Marvin (devenit pustnic orb).

E misto ca diverse atribute absurde ale personajelor (dragonul Marvin e vegetarian iar religia nu ii permite sa-i omoare pe cei care il insulta, ratzoiul Herbert isi pierde la un moment dat organele interne, sabia sa taie orice dar nu omoara nimic s.a.m.d.) sunt folosite ulterior in tot felu de rasturnari de situatzii, conferind o pseudologica interna povestii, astfel incat detalii care pana la un punct par absurde, de la un punct incolo sunt folosite drept explicatzie ratzionala a unor evenimente (la fel de absurde) - ceva in genul Hitchhiker's Guide to the Galaxy. Aici, de fapt, gasesc ca e adevarata maiestrie a autorilor, sursa de baza a umorului si elementul care separa seria Dungeon de benzile desenate heroic fantasy traditionale, strict epice/mitologice. O alta asemanare puternica am remarcat si cu serialul Duckman, poate din pricina graficii si a faptului ca personajele sunt pasari si tot felu de antropomorfisme haioase. Mai sunt asemanari si cu (probabil) cea mai celebra serie BD heroic-fantasy umoristic, Bone (doar ca aia, din cate stiu, nu prea are sex si violentza, e targetata mai spre copii, in timp ce in Dungeon sunt tot felu de detalii necuviincioase).

P.S. Nu ma pot abtzine sa amintesc niste poante foarte tari:

• Maestrul de arte martziale al ratzoiului Herbert e un individ care traieste (si umbla) intr-un sac de cartofi, pentru a se ascunde de realitatea cea de pe urma (in sens Dickian) pe care o banuie ca s-ar ascunde la randul ei;
• La un moment dat in ducatul natal al lui Herbert s-au construit niste robotzi dupa chipul si asemanarea constructorilor (niste ratze mecanoide) care se supun legilor lui Asimov;
• Bebelushul evazionist fiscal e urmarit de autoritatzi, care trebuie ori sa-l extermine, ori sa-l angajeze la Fisc.
  

*Graficienii seriei variaza de la un volum la altul: doar Sfar si Trondheim sunt autori constanti, de regula ca scenaristi, grafica fiind, cu cateva exceptzii, lasata pe seama a diversi colaboratori. Totusi, stilul asta caricatural minimal e uzitat de toti contribuitorii seriei, cu variatziuni firesti (si interesant de detectat).

- plusuri: umorul si grafica (chiar daca tehnic vorbind e naspa, are efectul hilar scontat)
- minusuri: formatul redus al volumelor (francofonii ar trebui sa-si procure volumele originale in franceza), traducerea pe alocuri fortzata, necursiva, care pierde din umor
- recomandare: fanilor Hitchiker's Guide to the Galaxy, Duckman, amatorilor de umor absurd in general (dispusi sa se cufunde intr-un cadru de basm)

Filmele vorbite pe la spate - ianuarie 2010

Filme musai

The Box. Richard Kelly (Donnie Darko, Southland Tales) e noul David Lynch, acum cand Lynch si-a pierdut definitiv mintzile. In The Box, Kelly stabileste un balans optim intre pretziozitatea criptica a lui Lynch, moralismul povestii, elementele SF old-school (e ecranizare dupa Richard Matheson) si o estetica de Twilight Zone care demonstreaza ca regizorul si-a facut toate temele inainte sa se apuce de filmul asta. Pana la urma The Box devine un pretext pentru o dezbatere pe tema determinismului si a liberului arbitru imbracata intr-o poveste dark SF cu elemente de X-Files si, repet, Twilight Zone (de fapt povestea a mai fost ecranizata intr-un episod al pomenitului serial). Aura lui David Lynch palpaie prin soundtrackul bizaro-lugubru (de auzit la cinema), prin personajele secundare care bantuie in fundalul unor scene si tzashnesc in prim plan ca sa provoace cate un incident comico-bizar si prin suspansul pulp foarte apasator, potentzat de mici detalii disturbatoare fara legatura prea mare cu plotul (Cameron Diaz nu are degete la un picior, Frank Langella are in obraz o gaura prin care i se vad dintzii din gura, samd). Intriga banuiesc ca o cam stie lumea - Langella ii da lui Cameron Diaz un buton si ii spune ca daca il va apasa, va capata 1 milion de dolari dar cineva de pe planeta va muri. Consecintzele deciziei sunt de-a dreptul cosmice si ii implica pe Sartre, pe Arthur Clarke, pe martzieni si pe Dumnezeu. E genul de film pe care l-as fi facut eu daca aveam cu ce. Cronica oficiala am pus-o pe nautilus.

A Serious Man e cel mai bun film al fratzilor Coen de la The Man Who Wasn't There incoace. De fapt seamana destul de bine (ca tip de umor si de situatzii) cu filmul respectiv, doar ca e color, cu evrei si extins cu mistica dubioasa din No Country for Old Men. Filmul e o ecranizare a episodului biblic cu Iov (fanii se plang ca ar fi trebuit nominalizat pt Oscaruri la adapted screenplay, nu la original screenplay): un prof de fizica cuantica, macinat de paradoxul lui Schrodinger si de principiul incertitudinii, isi vede viatza daramata bucata cu bucata, fara nici o cauzalitate clar determinata, pana nu mai ramane nimic din ea, desi el nu face absolut nimic care sa merite chestiile alea. Cel mai impresionant aspect din film sunt actorii, parca crescutzi anume pentru filmul asta. Am impresia ca fratzii Coen au deschis o rezervatzie de purificare rasiala si au selectat exclusiv evrei de rasa pura. In viatza mea n-am vazut evrei atat de .... evrei ca in filmul asta. Nici macar figurantzii nu-s alesi la nimereala, oriunde te uitzi vezi numai nasuri, ochelari si carliontzi. Si dialogurile sunt foarte incarcate cu stereotipii evreiesti incat, daca filmul nu ar fi fost facut de evrei (Coen banuiesc ca vine de la Cohen), probabil ar fi fost acuzat de antisemitism (evident, de catre aceiasi indivizi care acuza Avatar de rasism, pe Judd Apatow de misoginism si pe mine de toate la un loc). Mai am o impresie, si anume ca filmul asta e debutul unei noi trilogii a fratzilor Coen, "trilogia evreilor" (care pare-se va continua cu ecranizarea SFului lui Chabon The Yiddish Policemen Union). Ma tem ca The Box si A Serious Man au deja locuri rezervate in topul finalului de an.

Later edit: Asta noapte exty m-a lamurit cu rolul scenei introductive din film, care parea sa n-aiba nici o legatura cu restul filmului. E vorba de scena care se petrece cu 100 de ani inainte, in care un evreu zombie e poftit la cina in casa unei familii in ciuda nevestei care-i remarca statutul supranatural si incearca sa-l mai omoare o data. Se pare ca evreul zombie era o manifestare a paradoxului lui Schrodinger, referit mai tarziu in film, adica era mort si viu in acelasi timp.

The Imaginarium of Dr. Parnassus. Dintre totzi actorii zombificatzi (Peter O'Toole, Clint Eastwood, Paul Newman etc.), Christopher Plummer se tzine cel mai bine. Spre deosebire de O'Toole, Plummer poate filma scene in picioare; spre deosebire de Eastwood, poate vorbi iar spre deosebire de Paul Newman....shit, Newman e mort. Am impresia ca o Sophia Loren mumificata apare in recentul Nine, sa-mi ziceti daca danseaza. In Parnassus asta, Plummer joaca rolul lui Isus, care are o fiica si face un pariu cu Satana (Tom Waits) in ce priveste atragerea de apostoli in lumea imaginarului, care face ca lumea sa se invarta si viatza sa merite traita, etc. Adica jocu pe care il joaca si regizorul Terry Gilliam cu noi de atatzia ani, si eu cu cititorii blogului si ei cu altzii mai departe, fiecare dupa putirintza lui. Cu conditzia sa crezi in asta, evident. Cam asta e mesajul filmului, o abureala dupa unii, o observatzie de esentza a conditziei umane zic eu, dar oricum un pretext pentru un festin vizual marca Terry Gilliam. Festin care totusi pe mine m-a dezamagit in lumina a ce ziceam luna trecuta la Avatar: Gilliam trebuia sa-si faca filmul in 3D (concurentul sau, Tim Burton, a facut deja miscarea). Ar mai fi salvat din obrazul efectelor speciale, destul de modeste (desi la Gilliam intotdeauna cam colate si montypythonesti). Am uitat sa zic ca asta e si ultimul film al raposatului Heath Ledger care e inlocuit in unele scene de Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell, intr-un mod destul de logic. Desi filmul e "receptabil" doar de catre fanii Gilliam, il las la categoria musai, caci Gilliam e un regizor musai, indiferent ce ar face.

Filme contra plictiselii

500 Days of Summer. Asta e un film de dragoste care incearca sa ne convinga ca femeile-s nebune. Cui i se pare ca termenul e prea dur si denota misoginism, sa-l inlocuiasca cu "iratzionale" sau "aleatoare". Personal nu cred ca e asa, cred ca asta e doar o masca menita sa ascunda niste ratziuni care-s bine definite doar ca-s prea de kkt ca sa fie explicitate si ar deveni o pata pe frumosul care este, in rest, femeia*. Filmul incepe cu un disclaimer de genul "This movie is a work of fiction. Any resemblance with real person and events is entirely coincidental. Except for you, Jenny. Bitch!" Deci am impresia ca filmul asta, pe langa ca are mesaj universal, e si un pic autobiografic. Universalitatea filmului e demonstrata de faptul ca in timpul vizionarii am avut vreo 5 deja-vu-uri, 2 din viatza personala si 3 din vietzile amicilor. Tzinand cont de actorii excelentzi, soundtrackul super si calitatzile cinematografice care te lovesc vizual drept in fatza, filmul reuseste sa se incadreze acolo sus, in categoria "invatzaturi de minte despre relatzii dintre barbatzi si femei", alaturi de American Beauty, Closer, Revolutionary Road, parte din filmele lui Woody Allen si Forgetting Sarah Marshall. Are totusi un minus fatza de pomenitele titluri, la capitolul entertainment - nu e nici suficient de funny, nici suficient de cinic si nici suficient de dramatic incat sa amuze/revolte. Asta il face cel mai realist din categoria asta si, implicit, cel mai arid, ceea ce ma face sa nu-l incadrez la filme musai de vazut. In afara acestui lips, totul e la superlativ in filmu asta, chiar si actritza Zooey Deschanel, ideala pentru a juca gagici care trec prin viatza clipocind din gene si emanand prestantza misterioasa semifabricata, a caror concepzie asupra ludicului este sa strige din totzi rarunchii Penis!!! in parcurile pentru copii. Pe scurt, filmul incepe cum eroul principal (un actor de mare viitor pe care l-am vazut recent si in Brick) isi ia papucii, dupa care prin mintea lui se deruleaza o serie de flashbackuri in care incearca sa-si aminteasca bunele si relele din relatzia tocmai falimentata, cautand o explicatzie care pana la urma se dovedeste a fi foarte kkcioasa (si, din pacate, realista). Pentru cei care au inca impresia ca sunt rautacios si ca filmul e de fapt o comedie romantica, sa se uite inca o data la scena despartzirii, cand gagica il cheama pe tip in oras sa-i dea papucii si incepe sa vorbeasca despre clatite. P.S. Regizorul Marc Webb a preluat fraiele filmelor Spiderman, inlocuindu-l pe Sam Raimi (ocupat cu ecranizarea World of Warcraft).

Adventureland e cam pe aceleasi coordonate, doar ca nu la fel de dureros (de fapt ceva mai naiv) si mai aplecat spre partea de comedie. Aici gagica nebuna e tanara virginala din seria Twilight si dumneaei are o relatzie secreta si sufocata de mister cu un instalator insurat si mai batran cu vreo 10 ani, in timp ce un coleg de-al ei mai fraier (junele din Zombieland) incearca sa puna de o relatzie cinstita desi e clar ca n-are nici o shansa in fatza instalatorului, care pretinde ca a cantat cu Lou Reed desi nu e in stare sa zica corect doua titluri de piese d-ale lui Reed. Marele atu al filmului e plasarea in anii 80, cu tot ce tzine de asta: machiaje, haine, gagici cu frizuri, casete audio si o repetitzie obsesiva a muzicii lui Falco si altzii ca el (cu o interventzie Judas Priest de efect la un moment dat). M-am surprins cu impresia ca ma uit la un film de epoca si dupa aia m-am deprimat cumplit cand mi-am dat seama despre ce e epoca e vorba. Filmul e, cred, cea mai cool productzie a echipei Apatow de la Sarah Marshall incoace, fiind regizat de Greg Mottola (autorul unui alt succes apatowian, Superbad**). E si cel mai serios (=realist) film din linia respectiva, atentzia la detalii optzeciste fiind impresionanta. Am uitat sa zic ca toate personajele lucreaza intr-un parc de distractzii in care toata ziua canta piesa Amadeus a lui Falco, context ce ocazioneaza momentele de comedie din ceea ce, in rest, e o drama romantica cu liceeni.

Sherlock Holmes. Despre Sherlock Holmes s-au facut, conform IMDB, peste 220 de filme (primul in 1905), din care mai bine de jumatate filme TV sau seriale. Pana acum, favoritul meu era Without a Clue, cu Ben Kingsley in rolul unui Dr. Watson care incearca sa protejeze reputatzia unui Sherlock Holmes alcoolic (Michael Caine). Din pacate ma tem ca si dupa filmul lui Guy Ritchie tot ala ramane, chiar daca versiunea lui Ritchie are o gramada de merite si asigura un potentzial bogat pentru cel putzin o trilogie.

Sherlock Holmes a fost dintotdeauna o slabiciune de-a mea, desi vara-mea incerca mereu sa ma convinga ca Agatha Christie era mai cool. Am trecut si printr-o perioada Agatha dar, daca stau acu sa ma gandesc, nu-mi amintesc decat faptul ca toate romanele ei pareau niste ghicitori, in timp ce despre Sherlock Holmes imi amintesc o gramada (personaje, setting, cazuri etc.) desi-l citisem pe la finele gimnaziului. Imi amintesc chiar si de nesimtzitu de Maurice Leblanc care a scris o carte despre conflictul dintre Arsene Lupin (simbol pulp frantzuzesc) si Herlock Sholmes (numele fiind pocit probabil din ratziuni legale). Partea cea mai cool legata de ultimul film al lui Guy Ritchie e ca aduna laolalta toate chestiile misto pe care mi le aminteam despre Holmes, in special componenta oculta care facea ca unele din povestirile sale sa aiba o usoara tenta horror. Elementul e cu atat mai important cu cat rezoneaza cu recentele evenimente politice din Romania - dupa cum stitzi, Basescu a castigat alegerile cu ajutorul satanistilor si a unor magicieni americani. Cam asta e si plotul filmului Sherlock Holmes: Basescu (jucat de excelentul Mark Strong din Rocknrolla) e spanzurat la inceputul filmului pentru diverse marshavii dar se intoarce din mortzi hotarat sa puna mana pe putere. Pe langa componenta oculta, in film mai gasim si o componenta steampunk, din pacate insuficient exploatata (dar care deschide potentzial pentru o continuare cu Brad Pitt, pare-se, in rolul lui Moriarty). De notat si cele 2 bunoace (gagicile lui Holmes, respectiv Watson) pe care le-am remarcat recent si in Time Traveler's Wife, respectiv Eden Lake. Din pacate scenariul e cam subtzire (desi se incadreaza in traditzia Sherlock Holmes) iar principalul element de atractzie ramane a-i vedea pe Downey Jr. si Jude Law in niste roluri atat de cultissime. Filmul va deveni musai de vazut doar daca va avea macar un sequel mai de anvergura, care sa-i implice si pe Moriarty sau Mycroft Holmes; altfel, ramane recomandabil strict fanilor lui Holmes (care vor sa vada o versiune mai bataioasa si mai fresh a eroului, inspirata de niste benzi desenate).

Paranormal Activity e un epigon al filmelor horror first-person, adica filmate de personajul principal (Blairwitch Project, Rec, Cloverfield). Singura chestie usor superioara fatza de celelalte filme pomenite este ca nu prea sufera din cauza agitarii excesive a camerei de mana - cele mai misto scene sunt filmate cu o camera fixa, pe care un cuplu si-o instaleaza in propriul dormitor pentru a monitoriza activitatile paranormale nocturne care le strica somnul si armonia de cuplu. Asta ocazioneaza cateva (vreo 5 la numar) momente excelente care intuiesc eu ca sunt ideale de vazut la cinema, eu am facut prostia sa ma uit la film acasa si cred ca am pierdut un pic din impact desi am dat sonorul destul de tare. In afara de asta, filmul e mai slab decat celelalte pomenite din pricina lipsei de plot si de momente ale subiectului, adica nu se intampla mai nimic in filmul asta, decat ca stai si astepti sa se intample ceva, ceea ce functioneaza de cateva ori pe post de sperietoare dar nu prea functioneaza pe post de film. Filmul e creatzia israelianului Oren Peli care a si fost inhatzat de Hollywood pentru o continuare, in plus studiourile i-au si impus sa modifice finalul filmului si bine au facut, asa ca si eu recomand sa vedetzi the theatrical version in locul celor 2 "alternate endings" mai slabutze care sunt disponibile pe DVD (si din cand in cand pe youtube). Ma enerveaza cumplit ideea de alternate ending.

The Bad Lieutenant. Remake al unui film politzist destul de celebru prin anii 90 (cu Harvey Keitel). De data asta rolul principal e preluat de Nicolas Cage iar regia de neamtzul Werner Herzog. Cage e in forma maxima, in rolul care il prinde cel mai bine: de betziv, drogat sau pur si simplu dezlipit de realitate (Leaving Las Vegas, Bringing Out the Dead). Herzog insa ia filmul cam la misto si il transforma din drama (versiunea originala) intr-o comedie trippy cu momente ce aduc aminte de Fear and Loathing in Las Vegas. Asta e o chestie importanta de stiut inainte sa te uitzi la film, pentru ca altfel risca sa te enerveze si sa para un film politzist prost. Carevasazica Nicolas Cage e un militzian corupt, plin de datorii si dependent de droguri care tre sa poarte grija unui tata alcoolic si a unei iubite prostituate. Intreg filmul e un joc de-a ironia sortzii in care Cage se scufunda tot mai adanc in kkt reusind in acelasi timp sa para erou in ochii celor din jur, ba sa se mai si aleaga cu o promovare (sau doua). Un pic cam imprastiat scenariul, plus ca actritza Eva Mendes (The Spirit, Training Day) ma scoate din sarite.

Dread. Ecranizare dupa Clive Barker care incepe prost, continua misto si se termina cam brutal (si la propriu, si la figurat). Partea proasta din film, prima jumatate, e despre niste tineri studentzi boemi care isi pun ei mintea la contributzie sa faca un proiect pt scoala in cadrul careia sa studieze Frica, adica sa intervieveze oameni de pe strada despre momentul cel mai inspaimantator din viatza lor. Partea nasoala aici e ca mi-a amintit de studentzii de scoala umanista de pe la noi, care cu mare pretziozitate folosesc termeni ca "proiect", "studiu", "ancheta" pentru orice demers in care ei nu fac nimic altceva decat ca se uita lung la o chestie si isi dau cu parerea despre ea. Daca au si un fisier Word in care sa isi noteze parerile, e gata, e articol shtiintzific. Cam asta fac si eroii filmului, pana cand unul dintre ei o ia razna si isi propune sa recreeze scenariile care au inspaimantat in trecut pe cei intervievatzi si de aici filmul devine un horror decent, cu multe lumini, umbre si momente bune, care ramane insa viciat de faptul ca unii din actori se cred intr-un film de Bergman si emana ifose prin totzi porii.

Halloween II (v.2009). Credeam ca filmul asta e remake la o continuare si cand colo e continuare la un remake. Rob Zombie deviaza complet plotul de la seria Halloween din anii 70-80, cu care filmul asta are in comun doar primele 10 minute, si alea sub forma de vis al eroinei principale. Estetic vorbind, asta e clar cel mai frumos film al lui Rob Zombie. Arata si suna fantastic, parca e Tarkowsky incercand sa faca filme snuff. Cred ca e si cel mai brutal film al auteurului, ma gandesc in primul rand la striperitza dezbracata data cu capu de perete de vreo 10 ori (de fapt in varianta UNRATED numarul horcaiturilor si zbieretelor e mai mare decat al replicilor). Plotul deviat de pe fagashul original o apuca pe o cale interesanta, usor mistica: Dr. Loomis (Malcolm McDowell din Potrokala Mecanica) devine un scriitor de succes cu ajutorul cartzii sale despre cremenalul Michael Myers in timp ce sora traumatizata a lui Michael incearca sa-si refaca viatza si devine metalista, iar Michael (considerat mort) apare de nicaieri pe niste coclauri si porneste intr-un quest mistic a carui motivatzie e neclara. Asta e marele necaz al filmului, faptul ca motivatziile ce stau la baza intrigii sunt prea vagi, chiar si in comparatzie cu slasherele fara noima ale anilor 80. Zombie incearca sa mascheze lipsurile astea conferind filmului o latura metafizica, cu scene grotesc-suprarealiste ce amintesc de clipurile sale mai vechi (si de scenele onirice ale lui David Lynch) insa si metafizica asta e lasata cam in aer incat pare de umplutura. Pacat caci, repet, asta e cel mai frumos slasher movie pe care l-am vazut pana acum. Si inca o chestie: filmul ocazioneaza lansarea trupei Captain Clegg and the Night Creatures, o trupa de mariachi horror (ceva gen Coffinshakers) care au un concert in film si au scos si un album intre timp. Si, nu uitatzi, Rob Zombie are album nou si proaspat, Hellbilly Deluxe 2, despre martzieni, gagici si varcolaci.

*Sa ne lamurim odata pentru totdeauna, nu sunt misogin caci urasc barbatzii la fel de mult ca femeile, fara discriminare de sex. Doar ca, nefiind gay, conflictele de interes cu femeile ma afecteaza mai mult.
**Pomenirea lui Apatow in cazul acestui film e mai degraba asociativa, maestrul nefiind implicat nici macar in chip de producator. Se pare ca Mottola e primul membru al echipei care se desprinde sa-si creeze o identitate si o cariera artistica proprie.