Wednesday, May 17, 2017

Seriale scurte despre natzionalism: Wolf Creek, Childhood's End

Cateva vorbe despre niste seriale scurte-scurte, de maxim 6 episoade.


Wolf Creek (serialul)

Urmatoarea moda in cinema-ul horror vor fi filmele cu mesaj natzionalist-shovin-viril in care cate un patriot luat de val macelareshte turisti, imigrantzi etc. sa-si apere datinile si gainile. Moda a inceput acu vreo 10 ani cu Wolf Creek, stindard al horrorului australian, problema e ca fiind australian n-a prea fost bagat in seama prin Europa, caci noi eram multiculturali si n-aveam griji din astea. Acu insa a ajuns si la noi moda statului cu capu-n propriul rect. Banuiesc ca pur si simplu australienii au o traditzie mai veche in a se proteja de oameni diferitzi de ei, de canguri si crocodili, asa ca filmele Wolf Creek au fost umpic cam antemergatoare.

Acu 10 ani Wolf Creek era unul din cele mai brutale filme horror ale momentului, aparuse in plin avant al genului torture porn (concura cu Saw) insa a avut cateva atu-uri: caracterul realist (nu doar pretentzia de a fi bazat pe fapte adevarate) si localizarea povestii in Australia, ocazionand peisaje superbe si actori localnici cu accente australiene copioase. Personajul principal (negativ) era un vanator de canguri, un fel de Freddy Krueger patriot care macelarea turisti ratacitzi prin deshertul australian si urla in pustie "afara cu strainii din tzara". Povestea era un slasher destul de standard, insa peisajele furau ochiul si filmul se urmarea cu mare placere pe ecran mare. Ceva mai tarziu, Wolf Creek 2 a derapat intr-o parodie a primului film, desi se dorea un sequel, cu acelasi actor si acelasi regizor. Acelasi vanator de canguri macelareshte niste turisti nemtzi si englezi dar de data asta mai si spune bancuri intre momentele violente. Cineva s-a gandit ca umpic de umor va face filmul mai digerabil, insa n-a fost sa fie. 

Era insa evident ca regizorului Greg McLean i-ar placea sa lase in urma lui o trilogie. Wolf Creek 3 s-a tot amanat catziva ani si intr-un tarziu a aparut sub forma unei mini-serii de televiziune de 6 episoade. Am fost sceptic legat de aceasta decizie, insa pan la urma n-a fost una pripita. Regizorul si actorul principal au ramas, conceptul a ramas, stilul a ramas, doar ca de data asta se intinde pe vreo 5 ore in loc de 2. Asta e si bine, si rau.

E bine ca miniserialul e clar mai bun ca filmele. Nu arata deloc ca un serial TV - pe televizoarele HD mari din zilele noastre arata ca un film de cinema, mizand pe filmari in aer liber si aura de western-horror. Muzica e superba (poate tzinetzi minte trupa australiana The Drones, un fel de Nick Cave wannabes), violentza e necenzurata, actorii sunt australieni, unii chiar bashtinashi aborigeni. Ritmul e lent si lasa spatziu de evolutzie chiar si personajelor episodice - deci e un caz mai rar de slasher meditativ in care ajunge sa-tzi pese de personajele macelarite.

Totusi elementul cel mai proeminent si interesant e feminismul, si nu doar in sensul ca protagonista e o gagika care oricat ar lua-o pe cocoasha reuseste sa #reziste. Toate personajele masculine sunt niste brute instinctuale obsedate de vanatoare, alcool sau sex. Femeile sunt putzine si abrutizate intr-o lume a barbatzilor. Personajul pozitiv e o gagica tanara a carei familie a fost macelarita de sus-pomenitul vanator de canguri si umbla tot serialul sa-l gaseasca. E, asadar, mai mult un revenge story feminist decat horrorul din primele filme.

Necazu e ca, totusi, miza e prea mica pentru o miniserie de 5 ore. Iar daca vor sa continue si cu alte sezoane, nu-mi inchipui ce ar putea adauga fara sa devina o rutina plicticoasa. Ritmul lent si scenele atmosferice sunt binevenite vreme de cam 3 ore, insa daca faci bingewatching a doua jumatate itzi cam pune rabdarea la incercare si cel putzin un episod e clar de umplutura. Ramane sa vedem care-s planurile de viitor, deocamdata s-a anuntzat ca miniseria va mai avea macar inca un sezon si ar putea deveni serial.



*********************************************************


Childhood's End

Nu tzin minte o pilda mai perfecta asupra xenofobiei decat romanul Childhood's End al lui Arthur Clarke. L-am citit prin 90, serializat in revista Anticipatzia si creca e primul SF modern pe care l-am citit. Recent de la SyFy channel i-au facut o ecranizare simpatica, o mini-serie de vreo 5 ore cu Charles Dance (Tywinn din Game of Thrones) intr-unul din rolurile principale.

Aici soroshishtii nu doar ca vin de pe alta planeta, dar mai au si coarne, fiind imediat asociatzi de mentalul colectiv cu demonii biblici. Lumea se ingrozeste de imaginea lor, precum si de ideea ca acestia au venit cu misiunea de a confisca totzi copiii, nu e clar de ce. Discursul ratzional si invitatzia la pace sunt primite cu suspiciune. Tzaranii americani isi iau shotgunurile si trag cu ele spre ceruri, doar-doar vor scapa de coshmar, insa civilizatzia demonilor e prea avansata ca sa se scoboare la nivelul isteriei. Pana la urma se ajunge la o intzelegere - toata lumea sa isi cedeze copiii la schimb cu un sfarsit pacifist si indestulat al restului omenirii, dupa care planeta sa fie depopulata complet si copiii dusi naiba stie unde (pe o planeta de homosexuali, ar suspecta unii de pe la noi).

Nu mai tzin minte cat de aproape e ecranizarea fatza de roman dar creca destul de aproape. Cei de la SyFy channel sunt sefeishti de moda veche si au investit mult in a crea un brand pentru iubitorii SFului clasic, adica altceva decat povestile cu supereroi, parodiile ironice ori fantasy-urile pentru hipsteri tripatzi care ne invadeaza de o vreme. Efectele speciale sunt destul de cool pentru televiziune, SyFy channel baga multzi bani in asta incercand sa isi pastreze onoarea de clasicisti si sa nu abuzeze de sex si violentza in serialele lor. De fapt uneori e chiar suparator asta, incat serialele lor par facute de baptisti, insa in cazul unor ecranizari clasice ca asta e ok - Childhoods' End e mai mult o fabula SF, iar autorul Arthur Clarke era oricum destul de pudibond si cerebral ca scriitor (daca ignoram faptul ca spre sfarsitul vietzii se zvonea ca ar fi pedofil).

In fine, eu de fapt nu ma prea uit la seriale SyFy channel. In afara de miniseria asta am mai vazut doar The Expanse si pe vremuri cateva episoade din Battlestar Galactica ori Farscape. Stiu ca de la rebranduirea canalului s-au relansat destul de puternic cu un val de seriale noi insa nu prea mai am preteni geekshi care sa mi le recomande. Totzi pretenii mei au devenit hipsteri iar daca e vorba de SF, hipsterii se uita doar la Star Trek reruns sa faca ironii meta despre Spock (astept cat de curand sa avem si prima conventzie Star Trek la noi). Da, Raluca, la tine ma refer.





Tuesday, May 02, 2017

Maraton de filme cu supereroi: Logan, X-men Apocalypse, Deadpool, Captain America III, Doctor Strange

Am luat o pauza de la filme de Oscar (nu chiar, dar astept sa se mai stranga) si am revenit la filmele cu supereroi, un hobby mai vechi de al meu, de dinainte ca filmele astea sa devina mainstream si sa inspire pe astia de alearga toata ziua pe la televizor cu justitzia si onoarea-n gura.


Captain America III: Civil War

(regizat de Anthony si Joe Russo, autorii lui Antman si ai altor filme Marvel)

Consider filmu asta musai de vazut nu neaparat pentru cat e de bun, ci pentru cat e de ilustrativ cu privire la cum functzioneaza propaganda americana. Observatzi si color-codingul de pe afish: traditzionalul conflict roshu (comunist, stangist/stangaci) vs. albastru (liberal, curat, drept).

Filmul s-a lansat in preajma inaugurarii scutului de la DeVeSeLu, cand a venit americanu ala si ne-a zis ca in sfarsit Romania joaca in liga celor puternici (era inainte de alegeri, acum suntem in Suicide Squad). Personajul cheie de aici, Winter Soldier (jucat de un actor român!) a fost spalat pe creier de rushi si folosit drept terorist dar, dupa ce Captain America ii trage catziva pumni in cap, isi revine in fire si "intoarce armele" amintindu-si de vremurile cand cei doi luptasera cot la cot pe frontul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cateva scene ale filmului se petrec chiar la Bucuresti, unde, in cuvintele lui Captain America, "we have to act above the law", caci Romania nu a ratificat inca acordurile care reglementeaza interventziile supereroilor americani pe teritoriul altor tzari decat SUA.

Ironman insa nu e de acord cu acest mod de lucru, el solicitand transparentza si reglementare, iar de aici se naste conflictul Ironman vs. Captain America, cunoscut de fanii benzilor desenate Marvel drept Civil War - o serie de povesti BD ce sunt sumarizate in actiunea acestui film, in care amicii lui Ironman se bat cu amicii lui Captain America, supereroii Marvel fiind mai dezbinatzi chiar decat poporu roman. Exista, asadar, dezbinare si la case mai mari, iar filmul are chiar un ton usor apologetic cu privire la interventzionismul american.

Felul in care cei de la Marvel rastalmacesc in filme cu supereroi tensiunile geopolitice ale momentului e destul de fun, chiar daca, pentru romani e neplacuta senzatzia ca suntem un buffer (="aliatzi de nadedje") in diverse targuieli dintre americani si altzii (rushi, nemtzi, extraterestri).

O alta chestie atractiva in filmul asta e densitatea de personaje - desi filmul e prezentat drept a treia parte a seriei Captain America, e mai degraba o a treia parte a seriei Avengers. Apar catziva supereroi care pana acu aparusera doar in filme separate - Spiderman, o gagica din X-men, Ant-man, ba chiar si un supererou nou care va avea parte in curand de propriul film - Black Panther (primul supererou negru din istoria Marvel). Filmul reuseste de minune sa creeze acea poveste de tip cross-over event, cand destinele mai multor supereroi se intersecteaza intr-o poveste comuna. Mai mult, povestea va continua in aceeasi maniera in viitorul film Avengers, unde va converge cu alte filme recente (Guardians of the Galaxy, Doctor Strange). Densitatea de personaje si interactziunile lor dau tot farmecul acestui film reusind sa ia gandul de la povestea tembela. Repet, paralelele cu geopoliticul actual au farmecul lor.

Exista totusi un neajuns - spre deosebire de celelalte filme Marvel care sunt destul de self-contained, pentru a intzelege motivatziile personajelor si unele dialoguri de aici e necesara macar vizionarea primelor doua filme Captain America, a lui Avengers 2 si poate Ironman 2. Altfel imi inchipui ca o vizionare de ocazie ar fi destul de iritanta si generatoare de confuzii.



********************************************************************************

Doctor Strange

(regizat de Scott Derrickson, autor de horroruri hollywoodiene gen Sinister)

Am scris recent un articol in Dilema Veche despre misticismul la romani si despre neo-misticismul "cu baze shtiintzifice" care prolifereaza accelerat in randul hipsterilor lepadatzi de biserica si pasionatzi de serialul The OA. Romania se indreapta incet-incet spre o societate medievala in care magia capata intaietate in fatza shtiintzei - daca pe generatziile varstnice, ocrotite de Arsenie Boca, le mai intzeleg, tinerilor nu le gasesc nici o scuza. Se pare ca si cei de la Marvel au sesizat trendurile astea, asa ca au inventat un supererou numa bun pentru spiritualishtii tripatzi, dar si pentru fanii lui Pavel Corutz ori Lorin Fortuna. Pare absurd, dar cele doua comunitatzi incep deja sa convearga in interese si discurs, difera doar terminologia. Ieri la Antena Stars era unu care explica ca nu e ok sa-tzi tzii plosca sub pat, caci afecteaza accesul energiilor Ho Tu din sectorul sud-est, care in schimb pot fi stimulate daca punem un bol cu 88 de monezi in sectorul nord-vest al dormitorului. Remarcatzi terminologia "inginereasca", menita sa credibilizeze discursul (o gasitzi si la cei cu mindfulness etc.).

Protagonistul acestui film este un chirurg care intr-o buna zi are revelatzia ca shtiintza e o prostie care te limiteaza, ca tot ce conteaza in viatza se poate gasi in feng-shui, chakre si energii sectoriale. Suferind el un accident la care nu gaseste tratament e sfatuit sa mearga sa se lecuiasca la un calugar tibetan jucat de Tilda Swinton (e un mic scandalutz pe tema asta, caci Marvel n-au vrut sa supere piatza chinezeasca si au folosit o femeie alba in rolul unui personaj tibetan, iar despre Tibet n-au pomenit nici o silaba).

Asadar personajul Tildei e un calugar supertripat care se pricepe la corpuri astrale, fitness, ayahuasca, calatorii in timp si vindecarea cariilor cu fortza vointzei. Coloana sonora foloseste piese din Pink Floyd, efectele speciale sunt trippy cam in genul Inception, iar eroii uziteaza obiecte magice gen Harry Potter, doar ca aici sunt justificate incoerent printr-un mumbo-jumbo shtiintzific. Mads Mikkelsen apare in rolul negativ al unui spiritual din asta care a fost corupt de contactul cu o dimensiune paralela ce amenintza sa inghita tot Universu, iar sus-numitul chirurg il alearga ca nebunu pe strazi, toata lumea fiind imbracata ca la o ceremonie organizata de Lorin Fortuna (vezi poza de jos).

Filmul e laudat pentru efectele speciale si intr-adevar s-a investit mult in asta, cu conditzia sa nu vezi filmul in 3D (am impresia ca 3Dul nu mai functzioneaza cum trebuie cand artefactele de pe ecran sunt mici si numeroase, eu am avut dificultatzi cu a pricepe ce se intampla in timpul marilor batalii din film).

Cel mai enervant e faptul ca dupa Ant-man si Deadpool filmul sufera de o grava lipsa de umor, devenind tot mai ridicol pe masura ce se ia tot mai in serios. E un semn clar ca Marvel incearca sa castige simpatia unei tipologii anume de public, in spetza cei care isi amintesc cum la ultimul festival Waha au trecut intr-o alta dimensiune.


***************************************************************************

Logan

(regizat de James Mangold, autorul lui Walk the Line, Girl Interrupted)

Am sperat pana la intrarea in cinema ca filmul va fi despre Wolverine zgariind portiere de Logan cu ghearele lui de adamantium. Uitasem ca asa il cheama pe protagonist. Incep sa uit tot mai multe chestii, mi s-a umplut creierul si nu stiu cum sa-l golesc.

Cica asta ar fi al 10-lea film al seriei X-men: a fost intai trilogia de acu 15 ani, a fost trilogia mai recenta de prequeluri, iar asta e ultimul film al trilogiei Wolverine. La socoteala ies 9... care o fi al zecelea? Cica Deadpool, pe motivu ca aparea la un momendat o poza cu Hugh Jackman acolo (ok, sa fim cinstitzi, si Deadpool a avut un cameo in primul Wolverine, dar si de asta am uitat). Avand in vedere ca si Patrick Stewart si Hugh Jackman au anuntzat ca nu mai vor sa aiba de a face cu filmele astea, Logan a fost gandit sa fie un final unic si memorabil. In multe privintze e.

Clar e cel mai sangeros si brutal film cu supereroi ever. Violentza e superhorror, ba mai implica si niste copii (mutantzi crescutzi in laboratoarele secrete ale Mexicului ca sa-i vina de hac lui Trump). Ramai cu impresia ca cineva incearca sa ne obishnuiaska copiii cu razboiul si violentza, cu ideea ca uneori in viatza mai trebuie si sa iei gatu celui de langa tine. Sex in schimb tot nu exista, desi Deadpool deja deschisese cat de cat directzia asta. Ce-i drept nici nu te potzi astepta la personajele din filmul asta sa aiba chef de sex. Wolverine e batran si ramolit si mananca bataie de tzi se rupe sufletu, Profesoru Xavier e un telepat cu Alzheimer si a imbatranit atat de rau incat a inceput sa-i creasca par. Mai e un albinos sinistru cu ocii roshii jucat de Stephen Merchant (amicul lui Ricky Gervais).

Necazu ar fi ca toate inovatziile sunt pur stilistice. Povestea e aceeasi aventura Marvel obosita ca in 90% din filmele si BD-urile lor. Avem niste oameni rai, avem niste oameni buni, se alearga unii pe altzii, se caftesc, mor aia rai, mai mor si din aia buni. Subtextul filmelor X-men de pe vremuri (privind xenofobia, LGBT) a disparut cu totul. E un film cu supereroi translatat in spiritul domniei lui Trump, Putin, Dragnea etc. Civilizatzia occidentala a trait prea mult in luxul absentzei razboiului, e momentul sa ne amintim de violentza medievala in care traiau stramoshii (cam pana la bunici), e momentul sa ne obishnuim copiii cu sange si matze pe peretzi, precum si cu vitejia care produce acele sange si matze. Eroii sunt bestiile care au apucat sa scrie cartzile de istorie.


*********************************************************

Deadpool

(regia Tim Miller, autor de animatzii si jocuri video)

Cand incepeam sa scriu despre benzi desenate prin presa romaneasca la noi Pavel Corutz si Coelho erau inca la mare pretz iar BD-urile erau considerate cartzi pentru copii si oameni cu dificultatzi de alfabetizare. Astazi benzile desenate au devenit o chestie cool, larg imbratzishata de hipsteri, avem edituri si festivaluri dedicate, avem si catziva tineri graficieni (excelentzi, as zice, unii chiar in Cluj), dar si pionieri care au tzinut la noi cultura BD in viatza inca de pe vremea comunismului, azi relativ ignoratzi de cei care au descoperit benzile desenate alaltaieri. Ma rog, nu sufar de frustrarea pionieriatului, caci nu ma numar printre cei care au facut eforturi pentru propashirea acestei culturi, eu apucandu-ma de BD-uri doar ca sa agatz fete, obiectiv ce nu se poate compara cu monografia lui Dodo Nitza, ori cu eforturile din jurul revistei Ah, BD!, ori cu cei catziva martiri care au incercat pe propria barba sa legitimeze banda desenata impotriva berbeciei din universitatzile de arte din Romania.

Frustrarea majora imi vine din faptul ca au dobandit larga acceptare tocmai acele BD-uri care chiar sunt pentru copii si oameni cu dificultatzi de alfabetizare, in spetza cele scoase pe banda rulanta de corporatzia Marvel, traduse si la noi in tandem cu filmele cu supereroi care ni se tot baga pe gat. Marvel au construit o intreaga industrie BD cvasi-plagiata, furand idei de la editurile competitoare si exploatand deficitul de atentzie al publicului tzinta cu scenarii minimale, personaje a caror psihologie se reduce la cateva punchlineuri si un vacuum general de idei camuflat in scene de actziune. Ocazional, autori BD valorosi au fost angajatzi sa umple acel vacuum, limitatzi insa de obligatzia contractuala de a alinia povestile la o mitologie larga care inglobeaza toate personajele create de Marvel de la infiintzare si pana in prezent - continuitate care oricum nu mai are sens demult, obligand autorii sa inventeze "universuri paralele" de cate ori ideile lor nu se potrivesc acestui canon, mai rigid decat Vechiul Testament.

Am perceput Deadpool ca pe una din tentativele tardive ale celor de la Marvel de a convinge lumea ca si benzile lor desenate pot fi pentru adultzi. Zic "tardiv" pentru ca publicul oricum s-a infantilizat suficient incat sa le poata gusta filmele si fara acest tertip. Unde in urma cu 15 ani pana si cocalarii strambau critic din nas la faptul ca Spidermanul lui Sam Raimi nu avea gravitatzie si inertzie in miscari (limitare a efectelor speciale de atunci), astazi ii vezi aplaudand si hahaind la faptul ca cineva i-a tras un glontz in cur lui Deadpool. Marea gaselnitza meta ar fi ca personajul mai vorbeste spre spectatori (Bugs Bunny a facut-o cu mult inainte). Am suferit o reala teroare in prezentza publicului de mall alaturi de care am fost nevoit sa vizionez filmul, dintr-o cu totul alta cultura decat cea a geekshilor care se inghesuiau pe vremuri la filmele Marvel.

De unele glume m-am bucurat si eu (in special cele legate de Liam Neeson si Hugh Jackman), iar faptul ca au aparut in sfarsit scene de sex intr-un film Marvel e, cu toata intarzierea (comparativ cu DC), binevenit. Sunt semne ca Marvel au facut suficientzi bani cu filmele lor cretine incat sa-si permita unele riscuri, folosindu-se totusi de un regizor de jocuri video si de un personaj popularizat prin toilet jokes si referintze pop (majoritatea perisabile si incomprehensibile peste 5-10 ani). E primul film R-Rated produs de Marvel, si cel mai de succes film R-Rated cu supereroi de la Passion of Christ incoace.

Mare parte din film e amuzant, intr-o alta maniera decat a fost Ant-man, pe care il prefer totusi datorita umorului mai fin, a actorilor simpatici si a unui origin-story mai sofisticat. Deadpool e cu totul alt sortiment, cu doze masive de parodie si violentza parodica, incat itzi devine imposibil sa itzi pese de ce se intampla cu personajele, timpul trecand doar in asteptarea urmatoarei poante. Ramane ingrijoratoare concluzia ca pentru vaste categorii de public distinctzia dintre o tampenie infantila si o chestie cool depinde numai si numai de PR, de peer pressure si de "modul de a pune problem".



**********************************************************************

X-men Apocalypse

(regizat de Bryan Singer, candva autor al lui Usual Suspects si creator al serialului House MD)

Aflam in sfarshit cum a chelit Capitanul Picard, insa revelatzia e mijlocita de actorul James MacAvoy jucand o versiune mai tanara a sa in aceasta trilogie de prequeluri la trilogia X-men de acu 15 ani. Oricum avea si MacAvoy nevoie sa fie chel pentru niste filme pe care le-a facut in ultimul an.

Prequelurile astea au niste atu-uri importante, cel mai important fiind substituirea actorilor din filmele de acu 15 ani cu versiuni mai tinere ale lor. Alt atu a fost pozitzionarea actziunii intr-un trecut istoric cunoscut - anii 60 (in First Class), anii 70 (in Days of Future Past) iar in acest film avem anii 80. Fiecare epoca a fost atent punctata in ce priveshte design-ul detaliilor (haine, frizuri, tehnologie) cat si in ce priveshte conexiuni cu evenimente istorice reale (diverse crize politice in care au fost implicatzi americanii).

Totusi, acest ultim episod e cel mai superficial in privintza asta. Regizorul (acelashi Bryan Singer care a pastorit toata campania cinematografica X-men din ultimii 15 ani) pare aici mai interesat sa arunce cu zgomot si explozii spre spectator, reducand filmul la cerintzele minimale ale filmelor cu supereroi Marvel.

Echipa de mutantzi X-meni se confrunta cu un mutant antic sculat dintr-o piramida egipteana sa ne popeasca pe totzi si sa aduca Apocalipsa pe Pamant, desi nu e deloc clar ce-i iese lui din asta. E dragutz totusi ca mutantul egiptean e jucat de Oscar Isaac care surprinde cu fiecare rol, complet diferit de precedentele (Ex Machina, Drive, Inside Llewyn Davis etc.). Scenele lui sunt insa destul de putzine, bruiate de fum si daramaturi, iar masca si costumul purtat lasa actorului un spatziu de manevra destul de constrans. Alt necaz e aparitzia lui Hugh Jackman ca Wolverine, in conditziile in care povestea nu cerea deloc aparitzia sa. Pare mai mult o obligatzie contractuala, mai ales ca Wolverine e singurul dintre personaje jucat de acelasi actor, Hugh Jackman, si la 20 de ani si la 50. Mai apare si Sansa din Game of Thrones in rolul cheie al lui Jean Grey, care nu prea i se potriveste.

Alt necaz e ca la acest punct filmele X-men nu prea mai pot fi vizionate fara a fi vazut filmele precedente - referintzele si backgroundul personajelor e pur si simplu prea bogat, iar filmele formeaza un fel de serial. In consecintza publicul incepe sa se reduca la nucleul celor care le-au urmarit de la inceput. Acu ca s-a incheiat si trilogia Wolverine (cu sus-pomenitul Logan) ramane in sarcina lui Deadpool sa mai tzina aceasta serie in viatza.





Friday, April 14, 2017

Maraton de Oscaruri asa si-asa: Hacksaw Ridge, Inherent Vice, The Hateful Eight, Imitation Game, Amour

Iaca inca nishte spicuiri de pe la Oscaruri - astea nu le-as recomanda drept musai, am avut unele dificultatzi de rabdare la ele dar na, au fost la Oscaruri. In mare sunt bune, dar greu de suportat de la un capat la altul.

 Hacksaw Ridge

(regizat de Mel Gibson, reintrat in gratziile producatorilor evrei de la Hollywood)

Unii zic ca e din cauza filmului Passion of Christ, altzii ca e din cauza unei glume antisemite (probabil legata tot de acel film), dar de vreo 10 incoace Mel Gibson se plange ca retzeaua de producatori evrei de la Hollywood s-au unit impotriva lui, impunand boicot si embargou asupra carierei sale. De atunci acesta n-a mai primit finantzare, cat o fi el de Mel Gibson si cu tot portofoliul sau (triumfator atat la Oscaruri cat si in plan comercial). De atunci tot bate degeaba la ushi, se tot gandeste ce sa faca, cum sa faca, si pana la urma uite ca a gasit intzelegere la biserica adventista de Ziua a Shaptea. Christos a-nviat!

Creca toata lumea stie deja povestea noului sau film - un soldat adventist refuza sa puna mana pe arma desi doreshte foarte tare sa mearga pe front, sa-si apere patria atacandu-i pe altzii (modelul de patriotism american). Colegii sai de detashament nu prea-l au la suflet, shefii nici atat. Unii incearca sa-l scoata drept nebun, altzii incearca sa-l judece la Curtea Martziala, unii incearca sa-l sape, altzii sa-l bata de-a dreptu etc. Pana la urma tot ajunge pe front, prin bataliile alea din insule cu japonezi, iar acolo are un rol major intr-una din batalii, reushind sa salveze o gramada de colegi, inclusiv dintre cei care ii facusera zile negre. Pe cine nu te lasa sa traieshti sa nu lashi sa moara, e morala filmului.

Cand e vorba de filme de razboi americanii fac propaganda fara nicio rushine. Aici propaganda e dublata de cea creshtin-adventista. Daca filmul ar fi fost romanesc probabil toata lumea radea de el si probabil ca ar fi fost facut de Sergiu Nicolaescu. Dialogurile sunt teribil de simplificate, imi si inchipui pe aia de la Hollywood cum il instruiau pe scenarist sa nu puna replici mai lungi de un rand, ca in ziua de azi nu mai are lumea rabdare de vorbarie. Asta face personajele sa para semiretardate, ori poate chiar asa erau - americani simpli si patriotzi, animatzi de ura impotriva a tot ce vorbea alta limba decat "americana" si impotriva a tot ce nu e creshtin.

Totusi (uite cum o-ntorc), m-am simtzit bine la film. Mel Gibson e un regizor cu larga experientza in manipulari emotzionale, iar povestea din spatele filmului e suficient de adevarata incat, in cele din urma, sa se lipeasca (daca nu esti un hipster cinic si mizerabil ca mine, that is). Mie mi-a placut ca filmul are la mijloc o scena de batalie din aia superhorror, ca in Saving Private Ryan, doar ca umpic mai altfel, filmata in alt stil si cu o locatzie foarte diferita (o stanca nasoala pe care astia se catzarau pe franghii in timp ce japonezii le scuipau in cap). 



*********************************************************************


Inherent Vice

(regizat de Paul T. Anderson, dupa romanul lui Pynchon)

Foarte dificil de urmarit acest film, mai ales daca atzi avut dificultatzi cu dialogurile sezonului 2 din True Detective. Si aici se vorbeshte cu jumatate de gura, cu replici neterminate, cu insinuari la detalii foarte marunte din scene care scapa ushor atentziei (avand in vedere si lungimea filmului). Contribuie la asta si ca buna parte din personaje sunt drogate, incapabile sa se exprime coerent, dar cine a avut vreodata un iubit/o iubita alcoolica o sa se descurce. Filmul e foarte placut ochiului, cu costume si freze sublime, care au ceva dintr-un alt mare film al aceluiasi Paul T. Anderson, shi anume Boogie Nights.

Nu e chiar un film incomprehensibil cum zic unii, doar ca necesita o atentzie bine focalizata si nu cineva care vrea doar sa afle ce se intampla in poveste. Unele probleme deriva si din materialul original - romanul "politzist" al enigmaticului Thomas Pynchon, autor celebru pentru textele sale criptice si dense. Cred totusi ca regizorul a facut o treaba excelenta in a face materialul filmabil (a si fost finalist Oscar pentru scenariu) si, chiar daca multzi spectatori ar zice altfel, filmul e laudabil de coerent (insa doar la a doua vizionare, prima m-a cam pierdut si pe mine).

Pana la urma e doar o poveste politzista simpla, din aceeasi ramura cu True Detective (sezonul 2) sau L. A. Confidential: intr-o Californie urbana bantuita de hipiotzi si gagici cu creerii friptzi de la droguri au loc unele abuzuri de coruptzie sistemica care se soldeaza cu crime si disparitzii. Joaquin Phoenix e un detectiv particular avid consumator de iarba si bantuit de gagicile care i-au dat papucii (dar se mai intorc la el pentru cate un favor). Uneori din noroc, alteori din capacitatzi intelectuale nebanuite, omul reuseste sa descoase tzesaturi complexe in care sunt amestecate personaje secundare exotice (Josh Brolin, Eric Roberts). E si un oarecare spirit noir de moda veche (femei fatale, detectivi viciatzi dar pasionali) ingenios translatat pe alte timpuri si alte coordonate decat ce shtim din standardele naratziunii/cinema-ului noir.

Cel mai important totushi e ca filmul e o reala provocarea pentru epidemia de deficit de atentzie care ne decimeaza populatzia.


*********************************************************************

The Hateful Eight

(regizat de Quentin Tarantino, dupa propria logoree)

Tarantino isi face aici de cap cu 3 ore de dialog, din care cica a taiat 20 de minute pentru versiunea de cinema. Doamne feri sa nimeresc la vreun Director's Cut. Avem aici o demonstratzie de exces si auto-indulgentza in ce priveste exercitarea meseriei de scenarist, in detrimentul celei de regizor.

Calitatzile cu care si-a facut reclama filmul (muzica si formatul de imagine imprumutat de la westernurile italiene de pe vremuri) se consuma in primul sfert de ora. Restul e o piesa de teatru care se desfashoara intr-o bucatarie unde nu prea e loc nici de muzica epica si nici de Panavision. Se mai putea taia lejer inca o jumatate de ora, avand in vedere ca o parte din dialoguri sunt doar Tarantino-rambling fara nici o legatura cu intriga filmului, iar unele personaje n-au nici un alt rost decat sa ocazioneze cateva replici inutile in plus.

Dupa ce ne-a obishnuit deja cu caracterul referentzial si reverentzial al filmelor sale, Tarantino incearca aici sa se justifice ca ar fi vrut sa faca o versiune western a filmului The Thing, ceea ce nu e chiar o gluma: il avem pe Kurt Russell, totul se petrece intr-o cabana sechestrata de viscol, cu personaje care se suspecteaza reciproc de intentzii rele si identitate mincinoasa, avem chiar si funia de mers la buda. Toate astea functzionau de minune intr-un horror paranoid ca The Thing, dar nu prea se leaga aici, caci la fiecare pas actorii incearca sa-tzi faca cu ochiul sugerand ca totul e la mishto.

Samuel Jackson pare bagat in film doar ca sa bifeze o obligatzie si o asteptare a publicului. Tim Roth si Michael Madsen sunt prezentzi sa ne reaminteasca ca Tarantino a mai facut genul asta de stage-play cu Reservoir Dogs (insa pe atunci avea simtzul timpului si al ritmului), iar Channing Tatum chiar nu e facut pentru genul asta de filme. Finalista Oscar Jennifer Jason Leigh si Kurt Russell sunt singurele personaje care pun suflet. Ea joaca rolul unei hoatze care tot mananca bataie de la barbatzi, deci Tarantino contrabalanseaza cumva necazul de care se plangea CTP prin recenziile sale (Mad Max, Star Wars) cum ca noile blockbustere sunt excesiv de feministe.



*********************************************************************


The Imitation Game

(regizat de Morten Tyldum, autorul lui Headhunters)

An nasol a fost la Oscaruri in 2015, daca asta a fost unu din favoritzi, cu 8 nominalizari. Toate ingredientele pareau promitzatoare - regizorul norvegian Morten Tyldum a facut doua din cele mai dragutze thriller scandinave din memoria recenta (Headhunters si Fallen Angels), Benedict Cumberbatch e un actor interesant si pe val, pe Charles Dance e mereu o placere sa-l vezi, iar Alan Turing e unul din eroii mei personali si cel care m-a determinat sa incep o cariera in domeniul inteligentzei artificiale. Sursa problemelor creca e scenariul, unde mai pui ca in acelasi an si la aceleasi Oscaruri mai avem si filmu ala despre Stephen Hawking, care e cam aceeasi chestie. O fi fost anul geek-awareness, dar Hawking are macar avantaju ca i-au facut filmu inainte sa moara, deci poate sa se si bucure de bani. Sper sa se faca si despre mine un film inainte sa crap.

Din pacate Imitation Game e o versiune mai siropoasa a lui Beautiful Mind, si nici ala nu era tocmai lipsit de siropuri datatoare de diabet. Dar macar stia sa se faca simpatic si avea un scenariu scris cu cap, ori asta e doar o colectzie de clishee despre oameni desteptzi, si nici macar faptul ca protagonistul e gay nu reuseste sa faca filmul interesant, aspectul fiind impins la coltz pana spre final (ma rog, se mai reflecta pe parcurs in faptul ca se casatoreste cu personajul Keirei Knightley).

Desi Turing e practic parintele a tot ce numim azi calculatoare si un actor principal in oprirea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii vremii au gasit de cuviintza sa-l condamne la castrare chimica pentru vina de a fi gay si indezirabil dpdv social (ceea ce i-a si provocat sinuciderea). Asta ar trebui sa ne dea putzin de gandit despre cum functzioneaza "onoarea", "justitzia", "bunele moravuri" si simtzul recunoshtintzei la animalul politic modern, insa filmul rateaza nasol dezbaterea asta.



*********************************************************************

Amour

(regizat de Michael Haneke, varful de lance al cinema-ului austriac)

Finalist la Oscaruri importante (film, regie, scenariu, actritza) si castigator pentru cel mai bun film strain, Amour-ul lui Haneke e foarte anti-entertainment, foarte lent si garsonieristic, aproape romanesc ca stil, insa si subiectul il cam obliga pe regizor sa fac filmul in maniera asta. E un film despre si pentru pensionari, semn ca Haneke a ajuns la varsta la care tre sa isi puna anumite probleme, de exemplu ce e dragostea? cine va fi alaturi de noi sa ne traga chilotzii cand vom fi paralizatzi si pensiile ne vor fi taiate? In cultura gerontofoba care incepe sa se dezvolte la noi, e un subiect deosebit de important si un film la care tinerii liberi si frumosi se uita cu spatele.

Exista si filme entertaining despre pensionari - Nebraska ori About Schmidt mi-au placut mai mult, fiind despre relatzia dintre noi si pensionari, in timp ce filmul lui Haneke ii prezinta pe pensionari oarecum izolatzi de restul umanitatzii - interactziunile cu exteriorul implica doar asistente medicale si copii nerecunoscatori. Se sugereaza ca ne indreptam spre o oranduire sociala care traseaza granitze drastice intre viatza de pensionar si viatza "oamenilor normali", pe masura ce structurile sociale ale neoliberalismului se consolideaza. E o chestiune mai complicata decat intrebarea aia simpla care ma bantuia in ultima vreme (i.e., "hipsterii astia indie o sa-mi plateasca mie pensia?")

Protagonistii sunt un cuplu de pensionari care au intrat in rutina de dinainte de moarte, rutina bruiata de un accident cerebro-vascular al femeii, care o cam scoate din circuitul normal al vietzii, chiar si al vietzii de pensionar. Haneke e un maestru al ritmului si al cadrelor statice, nu vrea deloc sa scoata filmul din viteza pensionareasca si compune scene minimaliste memorabil de lente, transformand pe alocuri filmul intr-un test de rabdare. Acea rabdare pe care va trebui sa o avem la varsta la care preferam sa nu ne gandim ca am ajunge vreodata.