Tuesday, August 23, 2016

Top muzical 2016: semestrul I (inca 10 albume notabile)

Continuam emisiunea cu un al doilea calup de 10 albume recomandate pe prima jumatate a anului 2016. Primul calup, cu cele mai misto albume, a fost prezentat aici, iar astea care urmeaza aici sunt traditzionala extensie a topului personal cu cateva titluri pe care le-am ascultat mult si cu bucurie, insa le-a lipsit the greatness care sa le includa in primul calup (de regula pt ca sunt fie prea scurte, fie prea lungi).

Alte doua calupuri, cu recomandarile pe a doua jumatate a anului, vor urma conform traditziei creshtinesti a sarbatorilor de iarna, dupa Craciun, cand isi face toata lumea topurile de capat de an.

*****************************************************

Patty Griffin - Servant of Love

Patty Griffin si-a luat recent papucii de la Robert Plant si a decis sa scoata un album pe subiectu asta. Ca femeie, viitorul arata sumbru cand itzi iei papucii la 50 de ani. Faptul ca i-ai luat de la Robert Plant nici nu prea e relevant in situatzia respectiva. Ai prefera sa fii vaduva, sa-l fi vazut pe nemernic tavalindu-se de la matraguna pe care n-ai apucat sa i-o pui in ceaiu de la ora 5, pe care si-l bea cu manierismele lui de englezoi. Da-l in pana mea de Robert Plant, mai suntem baietzi de treaba pe lumea asta. N-avem la fel de multzi bani si n-om fi cantat totzi la Led Zeppelin, dar sa fim seriosi, muzica lui Robert Plant e tot mai nashpa cu fiecare an ce trece si omu incepe sa se creada Florian Pittish.

Tot ce conteaza la sfarshitu zilei e ca asta e unu din cele mai cool albume folk care s-au facut in ultima vreme. Patty Griffin canta de prin anii 90 folk si variatziuni americano-centrice ale genului - country, gospel, balade ultrasiropoase facute pentru festivitatzi de deschidere ale campionatelor lor de fotbal american, concerte in memoriam World Trade Center si alte evenimente cu reverberatzii patriotice. De aici si o gramada de nominalizari Grammy, precum si recrutarea dansei de catre Plant, mai intai in trupa sa de acompaniament, apoi pentru o serie de duete (vezi aici) si, intr-un final, in pat.

Albumul Servant of Love a fost si el finalist Grammy, dar e de o factura destul de diferita de catalogul traditzional al artistei: mai putzin cosmetic, mai crud, mai live, mai lumesc (in sensul ca are niste chestii de world music), mai obsesiv dpdv liric (incluzand chiar un subtil filon religios pe care artista l-a mai exploatat in tentativele ei gospel-folk). Piesa selectata mai jos are un iz irish si contzine sesizabile elemente hippie puse special ca sa-l zgandare pe Robert Plant in caz ca ajunge albumu la urechile lui.



***************************************************


Zeal and Ardor - Devil is Fine

Proiectul asta e inovator in acelasi sens in care a fost inovator anul trecut debutul celor de la Batushka care, mai in gluma, mai in serios, se apucasera de mixat black metal cu liturghii ortodoxe. Sper ca i-atzi vazut saptamana trecuta la DBE (daca nu, ii mai putetzi prinde la comemorarea tragediei de la Colectiv in cadrul festivalului Doom over Bucharest... probabil invitatzi de Patriarhul Daniel pentru a se impaciui cu rockerii care l-au tot injurat atunci).

Zeal and Ardor e conceput pe o strategie similara, insa cu ingrediente diferite - black metalul e mixat aici cu "negro spirituals" (cantece religioase cantate pe plantatzii de sclavii negri crestinatzi cu fortza). Spre deosebire de Batushka aici nu e vreun mister ocult legat de identitatea si intentziile artistilor - e doar un proiect de apartament, un one-man band creat in spiritul ironiei hipstereshti de un anume Manuel Gagneux (un alt proiect al sau, ceva mai cunoscut, e Birdmask).

Individul propune transferarea ideologiei black metal clasice (frustrarea creshtinarii vikingilor/paganilor) spre un alt context in care face la fel de mult sens, al creshtinarii sclavilor americani. Fiind el insushi mulatru (de origine elvetziana) reuseste sa traga niste "negro voice" convingatoare, mixate cu sampleuri din inregistrari originale. Albumul e cam scurtutz si cu multe interludii de umplutura, insa contzine cateva aranjamente remarcabile cum ar fi mostra de mai jos.

Nu e clar daca proiectul va depasi stadiul de one-time joke, genul asta de trupe bazate pe un gimmick rareori tzin la o tavaleala mai lunga (sa nu uitam totusi ca, candva, si Therion ori Apocalyptica tot asa ceva erau). Initzial acest slot de joke-band din topul meu personal trebuia sa fie ocupat de Babymetal, insa despre ei am scris deja in Dilema si, cum nu cred ca exista suficienta fortza financiara in spatele acestui proiect incat sa ajunga la aceeasi popularitate, am zis sa fac un pustiu de bine recomandand macar aici albumul.


***************************************************


Stuck Mojo - Here Come the Infidels

Exista ceva emotzionant la genul asta de trupe pentru care ce-i in gusha-i si-n capusha, si exista o gramada de similitudini intre patriotismul american si cel romanesc (probabil de aici si ambitzia noastra de a deveni stat american, desi inca n-am depasit stadiul vizelor).

Intr-o lume perfecta, Stuck Mojo ar fi fost o trupa romaneasca de rap-metal din Salajan. Da pe dinafara de pasiune si convingeri, e incapabila de ironie si sensuri figurate, stie ce e bine pentru tzara, iar chitaristul nu s-ar sfii de la o pozitzie de prim-ministru iute la manie si degraba varsatoriu de sange. Unele din piesele lor au fost gandite din capul locului pentru a inlocui imnul natzional al SUA. Omologii romani ai acestui soi de metal patriotic-belicos (vezi Guerillas, Comandorul Hoisan ori trupa lui Turcescu inainte sa se angajeze la SRI) n-au fost niciodata in stare sa insufletzeasca publicul cum o fac Stuck Mojo, in primul rand pentru ca la noi s-a inventat tarziu notziunea de inginer de sunet capabil sa dea un input stilistic si creativ trupelor. La capitolul asta Stuck Mojo, cu concursul celebrului producator Andy Sneap, au acoperit o nisha neexploatata pana atunci (anii 90) - la jumatatea drumului intre (a) rockul sudist, tzaranesc, melodios si pasional (gen Lynyrd Skynyrd) si (b) hardcore-ul yankeu urban corcit cu hip-hop (gen Agnostic Front).


Trupa s-a desfiintzat de doua ori si acest album vine dupa niste ani de absentza. Casele de discuri nu s-au inghesuit sa-i sustzina, din motive ideologice - albumul Declaration of a Headhunter fusese o glorificare a fitnessului si a dreptului american de a-tzi face dreptate cu propria arma; piesa Open Season era o instigare la starpit de musulmani in America post 9/11, iar tricourile din merchandise-ul oficial al noului album poarta sloganul I kill jihadists for beer money! Albumul e o vigneta audio a spiritului vremurilor pe care le traim - viatza e simpla si, daca uneori pare ca nu e, exista oameni ca Stuck Mojo care se ofera sa o simplifice.


Mostra de mai jos e piesa metal a anului si un omagiu adus lui Charles Bronson. Versurile sugereaza ca membrilor trupei nu le e clar ca Charles Bronson a fost un actor si nu un personaj. Tot ce conteaza e ca juca in filme cu batai si ii batea mereu pe cei rai (deci cam acelasi awareness privind granitza dintre realitate si fictziune pe care il au interlopii de la noi cand vorbesc despre Van Damme si Bruce Lee).


***************************************************


Ulver - ATGCLVLSSCAP

Poate va amintitzi scrisoarea deschisa de acu catziva ani a lui Lucian Mandrutza, despre "artistul ca prestator de servicii" (sau "curva", ar fi interpretarea reala ce transpira din acel articol). E extrem pagubos in arte sloganul "clientul nostru, stapanul nostru" - un proverb tampit lansat de oamenii de marketing, cu o aplicabilitate foarte restransa, insa adoptat la noi fara discernamant ca principiu simplificator in media, in educatzie, in tot felul de ramuri unde chiar nu are ce cauta. La modul general, "clientul" nu stie ce e bine pentru el. Eventual, poate formula dorintze (care-s altceva decat nevoile) si acelea vor reflecta de regula un tabiet personal, o experientza precedenta, mizand pe conservarea unei familiaritatzi si nu pe vreo inovare care ar putea sa o zdruncine.

In arte, nimic nu mutileaza mai rau creativitatea decat subordonarea la asteptarile publicului (si ale portofelului unora ca Mandrutza). Diferentza esentziala fatza de tranzactzia instantanee a cumparatului de branza din piatza (care a ramas principalul model in liberalismul naiv romanesc) e decalajul inerent intre cerere, oferta si validarea prin portofel. Decalajul poate dura mai mult chiar decat viatza artistului (dupa care scavengeri neoliberali ca Mandrutza gasesc subit frumosul monetabil acolo unde inainte nu vedeau decat un artist care irita publicul cu angoase personale). Avem la indemana superbul exemplu al isteriei legate de Cumintzenia Pamantului.

M-am bucurat sa vad zilele trecute la festivalul DBE de la Alba Iulia o gramada de rockeri cu tricouri Ulver. Ma intreb totusi catzi dintre ei se numarau printre cei care, buimacitzi de schimbarile stilistice ale trupei de la finele anilor 90, o expediau drept trupa pentru "pokemoni" si "depeshari" (doua etichete peiorative folosite pe atunci de metalistii romani pentru a se distantza de trupele ce le bruiau simtzul ortodox asupra muzicii).

In retrospectiva, experimentele rock ale anilor 90 au condus la o gramada de inovatzii muzicale la mare cautare astazi, insa daca le erai contemporan lucrurile se vedeau cu totul altfel - rockerii, pretinsi a fi cea mai rebela si non-conformista comunitate muzicala, practicau propria versiune de ortodoxie, descurajand orice abateri de la inertzia traditziei. In consecintza, de vreo 10 ani incoace euro-metalul pare foarte grijuliu in a conserva zone de confort si prea putzin interesat in a produce valtorile anilor 90. Cand v-atzi confruntat ultima data cu schimbari de directzie atat de drastice precum riscau atunci trupe ca Ulver, Tiamat, Anathema, s.a.m.d.?

Noroc cu nordicii, si in special cu novegienii care si-au facut un principiu din a sfida portofelul lui Mandrutza si asteptarile inertziale. Cei de la Ulver au trecut in ultimii 20 de ani prin black metal, folk, muzica ambientala, electronica, de camera, pop, jazz, iar anul acesta au mai intors-o o data, cu acest material cules din fragmente improvizate sau remixate live pe parcursul turneului desfasurat in 2014. Concertele (am avut si eu noroc sa nimeresc la doua) au fost dubioase si nu neaparat satisfacatoare pentru doritorii de familiaritate. In urma unor prelucrari de studio asupra inregistrarilor acumulate a iesit un album unicat - nici live, nici remix, nici compozitzii originale, insa cate putzin din fiecare. Titlurile sunt jocuri de cuvinte pe seama titlurilor mai vechi, sugerand piesele care au fost reconfigurate in aceste noi versiuni (de exemplu in mostra de mai jos, intitulata Moody Stix, sunt ingropate subtil fragmente din piesa Doom Sticks). E totusi impropriu sa folosesti termeni ca "remix" si "cover version" aici, caci procesul prin care au fost trecute piesele vechi e de cu totul alta factura decat ceea ce asociem de regula acestor termeni.

P.S. O recenzie oficiala la albumul asta am publicat in Dilema Veche.



***************************************************


Borknagar - Winter Thrice

O relatzie stransa cu sus-pomenitzii Ulver o au si norvegienii de la Borknagar, la care Garm (mastermindul grupului Ulver) le-a servit ca vocal la mijlocul anilor 90, in perioada in care individul mai cocheta cu genul black metal.

Borknagar nu au avut o evolutzie la fel de indrazneatza ca Ulver dar au acumulat un catalog de albume destul de inovatoare, experimentand cu voci operatice bombastice, elemente folk si rock progresiv de moda veche, fiind una din trupele reprezentative pentru latura mai intelectualista si mai putzin isterica a metalului extrem norvegian. Neglijand ideologiile populare din black metal (anti-corporatism, anti-creshtinism, anti-orice), trupa a mizat pe folclor, misticisme abstracte si teme environmentaliste. Nici albumul asta nu face exceptzie, iar exemplul lor a fost urmat de numeroase alte grupuri doritoare sa se detasheze de black metalul de duzina care inunda in preajma anului 2000 undergroundul european.

Winter Thrice se doreste un album-borna al istoriei genului si al istoriei trupei, asa ca liderul grupului, chitaristul Oystein Brun, a facut eforturi majore in a marca materialul cu o serie de surprize. Cea mai memorabila e invitarea tuturor cele 4 voci care s-au perindat prin grup de-a lungul timpului - cateva din cele mai importante voci (si personalitatzi) ale avangardei rock norvegiene, unii dintre ei putzin hipsterizatzi de trecerea timpului: ii putetzi vedea in clipul de mai jos pe sus-pomenitul Garm de la Ulver (cantand prima sa piesa metal dupa multzi ani), pe Vortex (Arcturus, Dimmu Borgir, singurul care mai are plete), pe Vintersorg (liderul trupei folk metal cu acelasi nume) si pe Lazare (de la mai obscurii Solefald). Piesa in sine se doreste o sinteza a istoriei metalului promovat de scandinavi in ultimul sfert de secol, asa ca valoarea ei e mai mult decat aniversara.

P. S.  Borknagar ne-au vizitat chiar zilele astea in cadrul festivalului Rockstadt de la Rashnov. Pentru trupe din astea a venit vremea sa stam mai mult cu ochii pe festivalurile de provincie si de club, si mai putzin pe festurile bucureshtene unde se coc pe beton corporatistii melancolici dupa Maiden si Queen.



***************************************************


Dave Rawlings Machine - Nashville Obsolete

Amatorii de jazz si rock progresiv se umfla intelectual in pene de cate ori au ocazia sa arate ca idolii lor au o pregatire muzicala formala - cu totzii cunoastem fani Dream Theater care nu se pot abtzine sa precizeze de cate ori au ocazia ca membrii trupei favorite au studiat la Berklee College of Music. Respectiva scoala de muzica insa n-a format doar rockeri si jazzeri, ci are sectziuni pentru mai toate genurile muzicale. Tzaranii despre care e vorba aici, pe nume Dave Rawlings si Gillian Welch, tot la Berklee au studiat, dar nu-i auzi laudandu-se in fiecare interviu cu asta.

Rawlings si-a facut un oarecare renume ca producator, de pe mana sa iesind cateva din albumele folk/country mai sofisticate ale ultimilor ani (Bright Eyes, Old Crow Medicine Show). Inca de pe bancile shcolii de la Berklee a fost combinat cu Gillian Welch, ajunsa ceva mai faimoasa, chiar un fel de superstar al country-ului rural de la ei (o putetzi auzi si pe coloana sonora a filmului O, Brother where art thou?, un veritabil all-star project la vremea aparitziei).

Cei doi canta impreuna de la bun inceput insa majoritatea albumelor au aparut sub numele lui Gillian Welch, caci era tanara si frumoasa si arata mai bine pe copertzile albumelor. Acum ea s-a mai ramolit, s-a mai zbarcit, in schimb Dave Rawlings s-a grizonat intr-un mod sexy si e in forma tot mai buna, asa ca a inceput sa scoata albume sub propriul nume si cu propria voce in prim plan. Stilistic mizeaza pe reminiscentze cu Neil Young si cu tineretzile lui Bob Dylan, insa cu un touch mai tzaranesc care probabil va descuraja apropierea majoritatzii fanilor Dylan. Partenera Gillian Welch continua sa acompanieze cu vocea si chitara, iar ei i se adauga diversi invitatzi adunatzi de la trupele produse de-a lungul timpului de Rawlings.

P.S. Probabil lumea are impresia ca bag cam random si la mishto albumele country care mai apar prin topul asta, insa nu e defel asha. Fukking pay attention, ca daca va prind peste 10 ani ascultandu-le fara sa va mai amintitzi ca am scris despre ele aici, o sa iasa cu scandal.



***************************************************


Vektor - Terminal Redux

Recomand calduros intregul concept muzical al celor de la Vektor fanilor SF-ului clasic de la noi care, mai tocilari din fire, s-au tzinut departe de comunitatea metalului extrem - o segregare tipic romaneasca. Nici metalistii nu se prea omorau cu SF-ul, cel putzin pe vremea referita de albumul asta, si personal am avut dificultatzi in a gasi oameni cu care sa impartasesc bucuria unor astfel de cocnepte in integralitatea lor (poate in alte partzi era altfel, dar pe unde am crescut eu SF-istii ascultau Vangelis si Mike Oldfield, iar daca aveau de a face cu rockul nu se aventurau mai adanc decat Pink Floyd; in timp ce metalistii erau niste betzivi ordinari nihilisti care se uitau la filme horror si citeau Cioran sa-si legitimizeze intelectual apucaturile violente).

In prima jumatate a anilor 90 a fost un ziar pe la noi, Jurnalul SF, care pe langa ca publica cea mai fresh literatura SF din Romania, avea totusi o interesanta rubrica despre muzici bazate pe tematici SF, indiferent de gen: din acele pagini am auzit pentru prima data de Dead Can Dance, de Van der Graaf Generator, dar si de obscura trupa death metal Nocturnus, ce facea nota discordanta fatza de moda de atunci a metalului extrem prin doua chestii: (1) ca foloseau clape si sintetizatoare in death metal, subminand sound-ul brut pe care miza insasi ideologia "metalului extrem", si (2) ca versurile lor se bazau pe povesti cu nave spatziale, invazii extraterestre s.a.m.d., evitand conceptele oculte sau scarbosheniile body-horror care dominau pe atunci contra-cultura respectiva (in incercarea de a oftica pe parintzii fanilor adolescentzi). Ideile celor de la Nocturnus aveau sa inspire o hibridizare a metalului extrem cu rockul progresiv, stimuland aparitzia unor sortimente de metal extrem tot mai melodioase, de larga accesibilitate si uneori de larg succes comercial (bunaoara asa-numitul "melodic death metal", foarte popular chiar si in partzile noastre).

Tinerii de la Vektor sunt un fel de cercetatori ai death-metalului, propunandu-si sa reviziteze si sa reproduca acel sound ambitzios si totusi primitiv. Grupul evita intentzionat sa se prezinte drept inca una din sutele de trupe de "death metal melodios" si se pozitzioneaza metodic, cu mare acuratetze stilistica, fix pe acel sound de tranzitzie, dinainte de aparitzia formelor comerciale ale genului (preponderent scandinave) - un sound degenerat din cadentza thrash-ul american optzecist (Slayer etc.), insa imbogatzit cu virtuozitatzi chitaristice glorioase si cu voci care, desi ramasesera grohaite, erau menite a "ilustra" conceptul epic SF al pieselor (voci extraterestre, robotice etc.). Pe langa sus-pomenitzii Nocturnus, rolul de pionierat al trupei Death in acea perioada e de asemenea omagiat aici (vocea e practic identica, insa temele lirice erau la Death ceva mai social-filosofice).

Nu stiu cat au de gand sa o tzina cu acest stil fara sa devina prea monotoni - pana la urma Vektor sunt niste hipsteri revivalisti incercand sa monetizeze o nisha retro si uitata din istoria metalului extrem. Totusi albumul Terminal Redux e un superb exercitziu retrospectiv, un studiu premeditat, sofisticat tehnic asupra unei mini-istorii muzicale oarecum uitata insa decisiva pentru evolutzia ce i-a urmat.



***************************************************


Savages - Adore Life

Recent a fost un scandal in on-line-ul nostru despre femeile care, plecand in concedii de maternitate, pun frane majore industriei de publicitate din Romania (intzeleg de aici ca populatzie avem destula, in schimb e criza de reclame). Nu demult si hotnews publicase un articol de o magarie incredibila despre cum femeile contribuie mai putzin la PIB-ul romanesc decat barbatzii. Chestiunile astea insa nu se iarta. E o cumplita sete de razbunare mocnita in lumea femeilor, si multzi ne vom popi cand razbunarea asta va izbucni. Stiu despre ce vorbesc, ma invart intre femei si mai imbat cate o amica sa aflu cum sta treaba, umplandu-ma de groaza de fiecare data cand intuiesc ce ni se pregateste. N-are nicio legatura cu feminismul, aia e doar diversiune pentru prosti, intretzinuta de niste proaste. Matriarhatul va fi o oranduire, nu o fitza, iar cei mai adaptabili dintre noi trebuie sa isi gaseasca din timp locul, cu toata umilintza de rigoare.

Punkul, considerat candva o manifestare a animalului masculin scapat din lesa si incompatibil cu gingashia feminina, a fost luat pe sus de cvartetul londonez de gagici numit Savages. Au mai existat trupe rock all-female in istorie, insa majoritatea au fost proiecte inventate de barbatzi pentru propria distractzie si excitatzie. O mare problema cu acest gen de proiecte e ca-i foarte dificil sa lamuresti 4 femei sa contribuie la un acelasi proiect fara sa se certe din te miri ce. Asta e, de altfel, si pricina din spatele succesului modelului patriarhal - in istorie femeile au fost mai dispuse sa devina submisive in fatza abuzului masculin, decat sa faca un compromis intr-un parteneriat feminin. Insa treaba se schimba, dupa cum ziceam.

Savages sunt abia la al doilea album, deci e cam devreme pentru a vorbi de longevitatea proiectului. Trupa a fost propulsata inca de la debut de Pitchfork (iar de acolo prin toate publicatziile care dau copy-paste la recomandarile Pitchfork). Nu mi-a placut debutul, insa albumul de anul asta e cu totul altceva - un pas major inainte, si un pas indraznetz in lateral de la asteptarile publicului deja format. Au mai ramas cateva balade (oricum mai catchy decat pe debut), dar albumul exceleaza prin punkul elaborat, cu solo-uri de chitara incisive si o furie gingasha dar trepidanta, precum in mostra selectata mai jos.

Cu albumul asta putem reflecta asupra modului in care se insinueaza matriarhatul intre hipsteri - dupa ce ne-au fraierit sa ne efeminam si sa ascultam Tame Impala, acu vin ele sa umple golul ramas. Atentzie si la coperta, se va lasa cu fisting.

***************************************************


Mars Red Sky - Apex III

Genuri precum stoner rock/space rock au intrat extrem de greu in Romania, intampinand o rezistentza ideologica cumplita din partea unei comunitatzi care a asociat mereu rockul cu notziuni post-revolutzionare rudimentare despre vitejie si libertate. Ignorantza a fost intretzinuta si de presa de specialitate care a ignorat la noi cu tenacitate formele de rock care nu aveau acea componenta de razvratire, cel putzin pana la inceputul anilor 2000. Dupa cum ziceam mai sus, rockerul roman a avut mereu un soi de simtz ortodox al ce se cuvine si ce nu se cuvine in muzica, si pana la urma a fost nevoie de hipsteri sa mai decongestioneze situatzia.

Am avut norocul de a constata ca acel "orb al gainii" era limitat la taramurile noastre (eventual la Balcani - o masura statistica la indemna e frecventza concertelor de gen la est de Budapesta). Am cunoscut o incantare deosebita cand am dat in Austria peste un ONG/fanclub specializat pe concerte si ideologie stoner rock (RoadTrip to Outer Space) care organizeaza cu frecventza lunara evenimente cu cele mai interesante trupe ale scenei, de pe toata planeta. Am fost si mai incantat sa primesc o invitatzie la petrecerea aniversara a 5 ani de activitate - o petrecere tematica exclusivista, cu mult fum verde si concerte gratuite cu trupe mici (dar internatzionale, precum francezii Mars Red Sky) dispuse sa petreaca o noapte in sanul comunitatzii si sa imparta un joint cu fanii (ceva in genul asta se incearca si la Cluj cu seria de petreceri A Night into the Void, dar la noi drogurile recreative preferate sunt alcoolul si prenandezul).

Mars Red Sky erau atunci proaspat debutantzi insa concertul lor a lasat pe toata lumea cu gura cascata, desi erau complet anonimi si fusesera invitatzi ca trupa de incalzire (pentru Monkey3, daca bine tziu minte). Au cantat atunci toate piesele pe care le aveau, inclusiv unele neterminate caci publicul nu se mai satura, iar headlinerii era sa nu mai incapa de ei. Francezii stau destul de prost cu rockul relevant internatzional, insa din cand in cand mai dau cate un tun din asta. Anul asta avem al treilea album de la Mars Red Sky si a venit vremea sa ii recomand aici, drept o corcitura intre Kyuss si Uncle Acid. Pe piesele mai scurte si mai radio-friendly (mostra de jos) parca aduce si cu Queens of the Stone Age, insa majoritatea materialului e format de piese foarte lungi si spacey.

P.S. Anul viitor va avea loc petrecerea aniversara a 10 ani de activitate a ONG-ului de care ziceam mai sus, asa ca daca statzi cu ochii pe site-ul lor s-ar putea sa prindetzi ocazia de a participa - nu se intampla multe evenimente comparabile in aceasta jumatate de Europa. Ramane deocamdata sa fantazam cu privire la surprizele ce se pregatesc pentru aniversarea de 10 ani, insa la aniversarea de 5 ani am avut shansa de a ciocni o bere cu cei de la Monkey3 si cu graficianul Malleus.



***************************************************


Sumac - What One Becomes

Cei care au urmarit scena inca de la durerile facerii sale, inainte sa i se atribuie etichete precum post-rock si post-metal (si inainte ca muzica de gen sa devina generica si produsa en masse), sunt probabil la curent cu locul pe care il ocupa in istoria recenta trupe ca Neurosis si Isis. Se zice ca un nou album Neurosis ar fi pe vine, insa in primul semestru acest segment a fost clar dominat de Sumac - un proiect de superstaruri initziat de chitaristul de la Isis, cu un sound vibrant, elefantin, amintind de sloganul de pe tricourile Sunn O))) - ever breathe a frequency?

Isis apucasera sa se desfiintzeze inainte ca numele lor sa fie preluat de Statul Islamic, iar o reformare a trupei cu numele initzial ar fi acum un dezastru de marketing. De la desfiintzare, membrii trupei incearca din rasputeri sa se relanseze sub alte nume, cu diverse proiecte mai mult sau mai putzin individuale. Chitaristul Aaron Turner e creca la al 10-lea proiect lansat la apa (anul trecut avusese chiar o tentativa alaturi de nevasta-sa, sub numele Mamiffer), insa sunt deja semne ca Sumac e un proiect ce va pluti pentru mai multa vreme. Debutul a facut ceva furori anul trecut, iar anul asta noul album face valuri destul de mari prin presa rock.

Proiectului i s-au alaturat bassistul de la Russian Circles (trupa din al doilea val al genului, dar bine infipta zilele astea, cica o sa vina si la Cluj in toamna!) si, in postura de producator, celebrul Kurt Ballou de la Converge, unul din inginerii de sunet care au upgradat decisiv scena metal americana (cu un rol major si asupra felului aparte in care suna albumul asta).




Sunday, August 07, 2016

Top muzical 2016: semestrul I

Cu oarecare intarziere, iata traditzionalul top muzical cu 10 albume favorite ascultate in prima jumatate a anului.

Joe Bonamassa - Blues of Desperation

Cei care am fost metalishti in urma cu 20+ de ani avem de la o vreme probleme cu shalele si cu urechile asa ca incepem sa ne refugiem in jazz si blues si alte chestii care, pe langa ca nu ne suprasolicita fizic, ne permit sa parem mai desteptzi decat suntem. Aparuse o carte acu catziva ani la noi, intitulata chiar Cum sa pari mai destept decat esti, iar numele lui Joe Bonamassa aparea acolo intr-o inshiruire recomandata pentru practicantzii de "name dropping" la capitolul despre muzica. Ma rog, creca cartea fusese scrisa pentru americani, ca pe la noi n-am avut niciun succes cu pomenirea numelui, standardele publicului roman cu privire la blues fiind inca undeva in zona Mihai Margineanu (atunci cand nu e vorba de-a dreptul de vreun "blues de la Metallica").

Am gasit totusi recent refugiu la un grup de fosti metalisti mai trecutzi ashea, ca mine, care se aduna la o bere vinerea seara sa asculte un blues si sa povesteasca despre programare in Python. Albumul cel mai nou al lui Bonamassa, intzelept intitulat Blues of Desperation, este soundtrackul ideal pentru astfel de intalniri. Are o doza consistenta de hard rock completata cu niste muzica mai tanguita, cu versuri despre clasa muncitoare si despre femei. Ma rog, Bonamassa e putzin ipocrit, caci nu e genu de om pe care sa-l fi chinuit viatza, ba chiar as spune ca e un brand pe val ce paraziteaza putzin faima mentorilor sai (la 12 ani era ucenic al lui B. B. King, in adolescentza avea o trupa cu fiul lui Miles Davis si inca de la debut a fost sustzinut de o gramada de nume mari). Istoria sugereaza ca Bonamassa a fost CONCEPUT de catre industria muzicala si nu a aparut chiar asa, pe nepusa masa.

In fine, ce e cool legat de baiatul asta e ca nu face parte din tagma chitaristilor care scot pe banda rulanta albume instrumentale in care sa se dea in stamba, ci pune accent pe voce si pe piese care ii vorbesc direct ascultatorului. Uneori se foloseste de vocea altora (a avut niste albume cu Beth Hart), dar nu si pe albumul asta, care pare menit sa devina o borna de referintza in istoria blues-ului modern.




******************************************************

Witchcraft - Nucleus

La noi, cand il apuca pe cate un muzician dorintza si ambitzia de a-si omagia inaintashii. trage cateva coveruri invatzate dupa ureche cu niste prieteni. In Suedia tinerii isi fac trupe, invatza sa scrie in engleza, apoi invatza sa cante in engleza, apoi studiaza si invatza sa compuna, cauta un producator capabil sa reproduca un anumit sound, o anumita textura, si incep sa faca muzica ce poate concura serios cu albumele clasice ale inaintasilor. Se mizeaza pe o anumita familiaritate, dar totodata muzica facuta la timpul prezent, cu compozitzii noi care duc mai departe eforturi intrerupte sau abandonate de intaintashi.

La noi in schimb omagiul suprem e exercitziul imitatziei si al maimutzarelii cu aproximatzie grosolana a ce au facut altzii, un fel de filozofie a "chinezariei" in care nici macar nu avem scuza chinezilor - a necesitatzii productziei in masa. Varful muzicii de tip revival in muzica romaneasca ramane Stefan Banica Jr.

In Suedia pe la inceputul anilor 2000 s-a dat startul unui val de revivaluri de inspiratzie hippie-rock, devenit intre un timp un curent major care a dat in fiecare an macar un album mare. Sursele de inspiratzie sunt eterogene si lasa un spatziu larg de manevra - de la Led Zeppelin la The Doors, Alice Cooper ori Deep Purple, diverse ingrediente se regasesc in proportzii variabile in muzica unor Spiritual Beggars, Ghost, Blues Pills ori Graveyard. Creca n-a fost an in istoria acestui blog in care sa nu includ in topul personal un album din aceasta miscare.

Anul asta a venit randul celor de la Witchcraft, care se detaseaza de colegii de generatzie printr-o voce mai calda si mai sexy (preferata mea intre trupele enumerate aici) dar si printr-o chitara ceva mai bruta, inspiratzia venind mai degraba de la Black Sabbath decat de la LedZep. Ceva idei vin si dinspre Candlemass - probabil prima trupa care si-a propus ambitzia de a deveni oferi un Black Sabbath si un Ozzy proprii zonei scandinave. 



 ************************************************************

Moonface feat. Siinai - My Best Human Face

Asta e una din cele mai cool combinatzii care au iesit din generatzia Pitchfork. Moonface e pseudonimul hipsterului canadian Spencer Krug (implicat in 100 de proiecte de apartament), iar Siinai e o trupa finlandeza de post-rock din acela boring si lipsit de directzie. Luate separat, cele doua nume sunt practica majoritatea clisheelor generatziei "indie", insa laolalta au dat un mare album in urma cu vreo 4 ani si iata ca recidiveaza anul asta cu unul parca si mai bun.

Intre cele doua albume, Moonface mai scosese materiale solo cu piane si balade bombastice, insa cam rarefiate instrumental, iar revenirea celor de la Siinai ii umple o serie de goluri importante in compozitzie, punandu-i vocea in valoare intr-un mare fel. De cealalta parte, finlandezii beneficiaza si ei din plin de pe urma acestei combinatzii, caci altfel nu cred ca as fi auzit de ei.

Unii compara rezultatul cu Arcade Fire, insa asta pt ca hipsterii nu prea au puncte de referintza mai vechi de 10 ani. Altzii il mai asociaza si cu David Bowie, daca tot a murit recent. Cred insa ca e suficienta identitate de sine statatoare pe albumul asta. Piese ca asta de am ales-o mai jos au darul sa te bantuie cu lunile.

Sunt zvonuri ca Moonface a prins iarasi gustul rockului mai sofisticat si e pe cale sa-si relanseze trupa originala, Wolf Parade, renuntzand o vreme la lamentarile solo si la proiecte laterale vanitoase. Eu sper sa se gandeasca si la o reorchestrare a pieselor sale solo, caci unele erau mishto, doar ca a lasat adesea impresia ca n-avea cu cine lucra la ele si le inregistra mai mult ca sa nu le uite.

 

************************************************************

Combichrist - This is Where Death Begins

Creca s-a dus vestea festivalului Untold de la Cluj, un eveniment mamut care aduna cateva zeci de DJ care n-au nici o alta treaba cu muzica decat ca au invatzat sa apese LIVE pe niste butoane in timp ce instiga lumea in prag de atac vascular-cerebral sa urle si sa sara. Teoretic chestiei asteia ii zice muzica techno, dar la baza are niste experimente de spalare pe creier dezvoltate de KGB in timpul razboiului rece. Nu mai vorbesc de stroboscoapele alea infernale - am nimerit si eu acu vreo 5 ani la un show Tiesto + Hardwell si am crezut ca m-au rapit extraterestrii si ca urma sa ne supuna pe totzi la anal probing in timp ce ne flashuiau luminile alea in ochi.

Se aduna lume din toata tzara sa asiste la marea minune si sa tzopaie pe ritmurile alea monotone cu care nu potzi tzine pasu fara sa bagi un Redbull si niste pastile de ecstasy (principalul motiv pentru care genu asta de evenimente paramuzicale au atata succes). Chiar asta noapte a fost un concert de peste 5 ore cu Armin van Buuren la care insusi primarul Boc a rezistat pana dimineatza (ntz ntz ntz, nu stiu ce sa zic).

In spatziul heavy metal, trupa care se apropie cel mai mult de respectiva conceptzie despre muzica sunt norvegienii Combichrist. Cei care au fost la Rashnov REF anul trecut creca au simtzit-o pe propria piele, chiar daca la festivalurile de rockeri are inca prioritate berea in fatza substantzelor ilegale (asta inseamna mai multe burtzi, dar si mai multa luciditate). La origini, Combichrist erau si ei un fel de trupa techno pentru corporatisti cocainomani, insa de cateva albume incoace incorporeaza tot mai multa chitara in muzica lor si frecventeaza festivaluri rock (cazul pomenitului Rashnov REF), incercand sa migreze spre publicul unor Rammstein, sau Ministry, sau ceva intre astea.

Albumul nou n-are nimic in plus sau in minus fatza de precedentul, dar continua sa fie cool si energizant, si sa imbie la o viatza sportiva sanatoasa.


  ************************************************************

Whitey Morgan and the 78s - Sonic Ranch

Ma tem ca o sa fie cam putzin country in topul asta fatza de altzi ani, insa iaca totusi o mostra superioara, ilustrata dedesubt cu un cover dupa excelentul Townes van Zandt. Adevaru e ca imi ia un efort destul de mare sa cern neghina de secara cand vine vorba de country, caci la ei se produc cantitatzi industriale din sortimentul asta si topurile de gen sunt pline de un fel de tineri liberi si frumosi de-ai lor, dar putzin mai tzaranoi, care au succes cu un fel de combinatzie de country si pop.

Trupa acestui Whitey Morgan e si ea relativ tanara si proaspata, fiind abia la al treilea album, deci nu e chiar genul de material de veterani pe care obishnuiesc sa il recomand din zona country. Suna totusi ca un material de veterani, grupul practicand premeditat acel "honky tonk" betzivanesc pe care il mai auzi si prin soundtrackurile lui Tarantino ori pe la marii folkisti americani. Fara apela la cosmetizarea pop de care pomeneam mai sus, albumul reuseste sa fie doldora de piese catchy cantate cu voce grava si versuri despre probleme pamanteshti care se rezolva prin benzniarii si baruri. Versurile nu prea sunt capabile de sensuri figurate, dar nu le potzi avea pe toate.

Albumul a ramas din pacate in umbra unui anume Chris Stapleton care a fost campion la Grammyurile pe anul trecut intr-o gramada de categorii (puternic propulsat de industrie chiar si in afara scenei country, candidand inclusiv la Album of the Year). Intr-o lume cinstita insa s-ar fi dat la o parte din calea lui Whitey Morgan care are aici un album mai putzin masluit in studio, mai viu si mai bine tzintit spre inima ascultatorului.




 ************************************************************

The Grand Astoria - The Mighty Few

Cu riscul sa par afiliat celor de la Critic Atac, anul asta am ascultat o gramada de rock rusesc - segment cu desavarshire ignorat la noi. Exista o impresie generala ca n-are cum sa fie mare lucru de capul rockerilor de acolo, ca Rusia e un fel de tzara a lumii a treia strivita de jugul corupt al lui Putin si lipsita de activitate culturala. Asta insa e propaganda americana incercand sa ne mentzina dezinteresatzi de tot ce se intampla la est de noi, ca pe copiii aia pe care nu-i lasa parintzii sa se joace cu ai vecinilor sub pretextul ca au avut paduchi.

Ce-i drept ,pe vremea lui Ceausescu eram cam satui de literatura si film rusesc, iar tot ce venea din Vest era puternic filtrat si cenzurat, insa acu am impresia ca se intampla fix acelasi lucru in sens invers. Noroc cu TIFFul ca mai deschide ochii cu privire la cinemaul rusesc modern, ca in circuitul normal din cinematografe n-ai shanse sa prinzi asa ceva. Treaba e chiar mai nasoala in traduceri si literatura, iar peste muzica s-a pus un filtru mai opac decat embargourile economice. Iar daca vrei sa publici in presa ceva despre chestiile astea, nu potzi sa o faci decat in Critic Atac (si nici acolo, ca nu s-au sinchisit nici sa faca o rubrica de cultura).

The Grand Astoria e un grup din St. Petersburg care practica un rock progresiv orchestral si sofisticat, influentzat major de unii clasici (Jethro Tull, Emerson Lake Palmer) dar si de avangardisti de data mai recenta (Pain of Salvation, Motorpsycho si proiectele rock ale lui John Zorn ar fi niste influentze sesizabile, nu stiu cat de voluntare). Grupul e format din vreo 10 inshi adunatzi in jurul unui chitarist virtuos de-al lor, insa muzica nu e centrata pe solouri de chitara, toata lumea contribuie cu cate ceva. Motorpsycho ar fi cel mai aproape ca stil (de fapt din cauza astora noul album Motorpsycho a ratat includerea in top, caci nu-mi place sa includ doua albume prea asemanatoare).

Albumul are fix doua piese de aproape juma de ora fiecare, insa reusesc cu brio sa nu plictiseasca. Deci nu va ganditzi la o spalatura de vase cum fac Swans cand uita sa-si scoata instrumentele din priza, ci la compozitzii complexe care se modifica stilistic din mers, alternand portziuni instrumentale foarte mishto cu partzi vocale intr-o engleza competenta ce nu tradeaza originile trupei.

P. S. Cum nu vreau sa abuzez de trupele rusesti/ucrainiene/cazace in topul asta, recomand la repezeala curiosilor inca niste nume interesante peste care am dat in acest periplu putinist: Mare Infinitum, Jinjer, Stoned Jesus, Endlesshade, Kauan.




 ************************************************************

Hexvessel - When We are Death

Hexvessel au fost recent si la Cluj, au fost si la Bucuresti in Control si trebuia sa fie unul din evenimentele muzicale majore ale anului, insa din cate am auzit publicul nostru nu se prea inghesuie la din astea. Am prins concertul de la Cluj si a fost superb, insa am fost abia o mana de oameni, dintre care cunosteam pe jumatate. Ceva nu e suficient de cool, ceva descurajeaza tineretu de la noi sa se apropie de trupe de soiul asta, insa nu reusesc sa pun degetul pe motiv. O fi faptul ca vocalul e imbracat in hobbit si canta ode naturii, ciupercilor si navelor spatziale in loc sa se zbantzuie cu shlitzu desfacut in jurul unui laptop.

In fine, e al treilea an la rand in care il includ in top pe hobbitul Mat McNerney, si de fiecare data a fost cu alta trupa (in anii precedentzi, cu Beastmilk si Grave Pleasures). Omul e un izvor nestavilit de muzica si nici una din trupele prin care s-a perindat nu suna ca celelalte. Hexvessel e unul din proiectele sale de mai lunga durata (probabil principalul sau proiect), infiintzat dupa ce s-a mutat in Finlanda si l-a apucat o criza de misticism environmentalist. Daca proiectele precedente trecusera prin black metal norvegian si post-punk britanic, aici muzica e mai folk si mai homeopata, cu versuri mult deasupra problemelor lumeshti.

Corporatistii amatori de mindfulness si regasire a sinelui ar putea sa arunce o ureche peste muzica asta in timp ce isi coloreaza mandalele.


 ************************************************************

Greenleaf - Rise Above the Meadow

Numele trupei e suficient de elocvent cu privire la aria tematica si la incadrarea stilistica, referindu-se la acel drog recreativ naturist pe care il dispretzuiesc profund cei care frecventeaza festivaluri de genul Untold. Evident, titlul albumului se refera la efectele homeopate ale respectivului drog. Am impresia ca ne apropiem de un razboi subtil intre cei care prefera upperele (colericii de la Untold, iritatzi de oamenii care nu-s la fel de agitatzi ca ei) si cei care prefera downerele (melancolici iritatzi de istericii cu deficit de atentzie din prima categorie).

Trupa asta e din Suedia si oarecum din aceeasi generatzie cu sus-pomenitzii Witchcraft. Nu e chiar din acelasi val de hippie revival de care pomeneam mai sus; aici avem ceva mai modern, mai rock'n'roll, mai pe stil american, pasind pe urmele mai cunoscutzilor Clutch sau pe ai conatzionalilor Spiritual Beggars. Cu alte cuvinte membrii trupei sunt barboshi si cu atitudini de tractoristi agitatori in concerte, insa e suficienta melodie inseminata pe aici ca sa prinda si la firile mai sensibile.

Pe vremuri o parte din membrii acestui grup activau sub un nume pe care il recomandam si pe aici - Dozer - pe atunci un promitzator grup suedez de hard rock cu un sound american foarte propice pentru radio si pentru rockoteca. Cei care au ascultat Dozer vor resimtzi o oarecare familiaritate (vocea e aceeasi), insa Greenleaf e o varianta mai sofisticata, mai diversa stilistic si cu o vizibilitate superioara (noua lor casa de discuri baga destul de multzi bani in lansarea lor la apa, dupa ce Dozer nu depashise niciodata statutul de revelatzie locala).


 ************************************************************

Headspace - All That You Fear is Gone

Rockul progresiv al anilor 90 a avut o soarta blestemata, umbrit fiind de dominatzia absoluta a celor de la Dream Theater si inghesuit dpdv istoric intre generatzia de pionierat (Pink Floyd, Yes) si generatzia de dupa 2000 pentru care termenul "progresiv" a inceput sa insemne cu totul altceva (Mars Volta, Between the Buried and Me).

E vorba deci de generatzia peiorativ caracterizata de mucoshii care scriu recenzii in Pitchfork sub eticheta "dad-rock". Ma rog, am mai folosit si eu notziunea de "rock geriatric" in cateva recenzii prin Dilema, dar era cu referire la trupe batand spre 70 de ani (Yes, Rush), care si-au mancat malaiul si au avut portzia lor de glorie tinereasca. In schimb pentru aceasta generatzie (Fates Warning, Threshold, Arena), existentza celor de la Dream Theater a fost o nenorocire - succesul nu s-a propagat deloc prin restul genului (fanii Dream Theater fiind de felul lor cam fanatici si fascisti).

Asa ca ma stradui sa indrept nedreptatzile istoriei evidentziind in fiecare an cate o portzie meritorie de dad-rock, anul asta fiind randul lui Headspace. Proiectul a fost initziat destul de recent de fiul lui Rick Wakeman de la Yes (baiatu canta zilier cu Black Sabbath, cand e nevoie de clape). La voce a fost recrutat veteranul Damien Wilson (ex-Threshold) - unul dintre cei mai muncitori si subapreciatzi reprezentantzi ai pomenitei generatzii de sacrificiu, insuficient de batran ca sa fie clasic, insuficient de tanar ca sa fie cool. Plus ca are vocea aia pitzigaiata care te enerveaza la inceput, dar pe care ajungi sa o apreciezi dupa ce ii remarci intreaga plaja vocala.

Din pacate piesa aleasa mai jos e putzin cam imprashtiata, dar alta n-am gasit, se pare ca nici pe Youtube nu mai catadicseste nimeni sa puna trupe din astea. Albumul in ansamblu insa e accesibil, melodios si lipsit de pretziozitatzi instrumentale.

 ************************************************************

Cobalt - Slow Forever

Pe vremea mea, trupele de metal extrem erau pur si simplu formate din idiotzi si toata lumea stia asta, chiar si fanii cei mai inflacaratzi. Exceptziile se puteau numara pe degetele de la o mana, motiv pentru care au si capatat statut de legenda (gen Death). De o vreme incoace insa metalul extrem e folosit ca vehicul pentru idei tot mai sofisticate, cochetand cu rockul progresiv si deschizandu-se mult dincolo de audientza traditzionala (ex. Mastodona la americani, Enslaved la europeni).

Cobalt fac parte din aceasta miscare de reabilitare a metalului extrem in ochii intelectualitatzii, fara a sacrifica insa agresivitatea si intunecimea lirica. Se mizeaza pe teme mistico-literare (albumul precedent il avea pe coperta, si in unele versuri, pe Hemingway) si pe un sound inovator ce mixeaza metalul extrem cu unele idei ce aduc aminte de muzica celor de la Swans: piese foarte lungi cu suishuri, coborashuri si shicane; ritmuri tribale hipnotice si interludii psihedelice sincronizate cu racnetele demente ale uneia din cele mai afurisite voci din metalul extrem american - un anume Charlie Fell despre care am mai scris pe aici cand era membru al notoriului grup Lord Mantis.

Albumul e foarte lung (doua CD-uri) si vine cu vocalul asta nou dupa 7 ani de absentza a trupei (si la 7 ani de cand i-am inclus ultima data in topul meu personal, insa de data asta nu va mai fi doar intr-al meu, sunt deja semne prin toata presa muzicala - de la Rolling Stones la Quietus si Pitchfork - ca asta e unul din albumele metal de referintza pentru 2016).



Wednesday, July 27, 2016

Filme musai de la TIFF 2016: Remember, Baahubali, Dogs, Embrace of the Serpent, Haxan

Si in fine calup de cronici de la TIFF, despre filmele mele preferate din ce am vazut anul asta.

Remember

(regia Atom Egoyan, candva un regizor exotic)

Batranetze, haine grele.

Asta creca a fost cel mai anti-artistic si mai american-conventzional film de la acest TIFF, si totusi unul din cele mai placute la urmarit, in ciuda faptului ca e o (yet another) poveste despre urmarile Holocaustului - miza care de o vreme incoace ma plictiseste cumplit, mai ales de cand m-am prins ca lumea face filmele astea doar ca sa atraga atentzia comisiei de la Oscaruri. Evitasem oscarizatul Ceafa lui Saul si nici la asta nu m-am dus cu tragere de inima, dar era o zi nasoala de luni dupa o sharja de 3-4 filme de tot kktu (detalii in prima postare de la acest TIFF) si cumva prin contrast am perceput Remember drept un film foarte entertaining. Regizorul canadiano-egiptean Atom Egoyan s-a facut cunoscut cu filme mai pretzioase si mai pretentzioase, insa aici reduce partea estetica la minimum si il lasa pe Christopher Plummer sa conduca povestea.

Cica in America la ei e un Institut gen Elie Wiesel, care se ocupa de vreo 60 de ani cu identificarea nazistilor care au supravietzuit Holocaustului si si-au refacut vietzile prin alte zari sub identitatzi false. Christopher Plummer si Martin Landau joaca doi moshi vaduvi de la un azil de batrani care primesc de la Institutul asta un pont cu privire la identitatea paznicului de lagar care le-a facut pe vremuri vietzile amare. Cum Landau e cam invalid, ii lasa lui Christopher Plummer sarcina de a haladui prin tzara sa dea de urma paznicului si sa-i faca felul.

Marele shmen al filmului e mosh Christopher Plummer la aproape 90 de ani, pe care il sorbi din ochi nu alta. Lui i se alatura altzi mari moshi ai cinema-ului, in roluri mai minore: Martin Landau, Bruno Ganz, Jurgen Prochnow. Structura povestii e una de thriller de duzina, cu niscaiva suspans, insa filmul e o veritabila competitzie de scene-stealers.



******************************************************************************

Baahubali: The Beginning

(regia S. S. Rajamouli, regizorul Mushtei de acu 2 ani)

La TIFFul de acu 2 ani am intrat cu o stransoare de inima la filmul indian Musca, eu nefiind din randul celor care si-au facut o agenda personala din a recupera cultural maneaua si a cauta nestemate in rahatul de la Bollywood. Am facut genul asta de sacrificiu before it was cool, cu filmele zombie, si in mare s-a dovedit o pierdere de vreme (nici macar gagici, cum speram eu, nu potzi agatza cu astfel de gusturi exotice). Musca a fost totusi o comedie simpatica (despre un individ reincarnat intr-o musca, tachinandu-si iubita cu bazaituri, go figure).

Regizorul revine aici la un cu totul alt nivel al valorilor de productzie, oferind un fel de Game of Thrones al cinema-ului indian, adica un film fantastic incercand sa treaca drept istoric in ochii ignorantzilor, cu batalii epice, cu viteji si macinari politice medievale. Mie mi-au placut in mod deosebit numerele de "dance and song" net superioare la tot ce am vazut la Bollywood si cu cele mai frumoase gagici pe care le-am vazut in viatza mea. Un alt plus ar fi umorul, pe care hipsterii ironici il vor califica drept involuntar, desi e destul de clar ca e facut in mod voluntar sa para involuntar (e totusi mai aproape de Machete decat de filmele lui Sergiu Nicolaescu).

Povestea nu o mai tzin minte exact, ca aveam si o sticla de vin la mine proiectzia fiind in aer liber seara tarziu pe frig, dar creca e ceva cu 2 fratzi care se bat pentru un tron (isi mai amineste cineva Dewaar, marele hit din cinematografele ceaushiste?). Unul dintre fratzi un fel de Tarzan care a trait in salbaticie dupa ce ma-sa a fost nevoita sa-l abandoneze pentru a-l feri de niste tehnocratzi revansharzi. O mare problema (pe care am amintit-o si la Ludo, celalalt film indian pe care l-am vazut la acest TIFF) e ca jumatate din film e un flashback interminabil ale carui legaturi cu evenimentele din prezentul povestii mi-au ramas neclare. Iar cand trebuiau sa se clarifice filmul s-a terminat promitzand ca in anul 2017 vom avea o continuare.



******************************************************************************


Caini (aka Dogs)

(regia Bogdan Mirica)

Ah, finally. Filmul romanesc a depasit in sfarsit stadiul cinemaului de garsoniera, cu faiantza si ghiveta jucand roluri principale (n-am vazut Aferim, creca marea ruptura acolo s-a petrecut). Ma bucur sa declar mort noul val romanesc si sa il vad inlocuit cu un val mai fresh, care nu se otzeteshte dupa 2 filme si nu incearca sa faca o virtute estetica din lipsa de buget si sfidarea spectatorului. Ma rog, recenziile din preajma lansarii filmului Caini (si a premiilor primite la TIFF/Cannes) incearca patriotic sa-l pozitzioneze tot in pomenitul val (mai mult un nor de fum, in opinia mea), insa din interviuri cam reiese ca regizorul Mirica incearca sa fuga ca de dracu de inregimentarea respectiva.

Venind dinspre experientza serialului Umbre, e clar ca Mirica incearca aici un film pulp cinstit si nu o lamentatzie romaneasca self-deprecating. Filmul arata ca un western si e puternic influentzat de No Country for Old Men al fratzilor Coen, fara a fi totusi derivativ. Are destul romanism in el si e localizat exotic prin stepa de pe langa Tulcea, o zona din tzara in care sper sa n-ajung niciodata, atat de urat pare sa fie pe acolo. Niste mafiotzi ucrainieni (sau lipoveni) au nishte combinatzii ilegale pe acolo, iar un tanar fecior (jucat de ubicuul Dragos Bucur) intra in conflict cu ei cand merge sa-si ia in primire casa mostenita de la un unchi dubios. Vlad Ivanov, marele supervillain al cinema-ului romanesc, se achita din nou exemplar de rol. Astept sa-l vad in urmatorul Avengers.

Cumva, filmul pare mai bine primit la noi decat Bacalaureatul lui Mungiu (premiat la acelasi Cannes). Sentimentul general e ca pur si simplu Mungiu are tot mai putzini prieteni in presa romaneasca insa nu pricep de unde i se trage si cand a calcat pe bec, eu percepandu-l mereu drept un tip pacifist si anti-conflictual. Ce-i drept, asta nu da bine in Romania competitiva post-basescu, in care totul se reduce la lupta dintre Bine si Rau.



******************************************************************************

Embrace of the Serpent

(regia Ciro Guerra, un tip care da tarcoale Oscarurilor  de cateva filme incoace)

Am prins iata si un finalist la Oscaruri, categoria film strain, venit din partea Columbiei. Arata ca un film pregatit anume pentru Oscaruri, cu un foarte sofisticat design audio-vizual, cu o gramada de spiritualitate exotica si totusi o oarecare ortodoxie stilistica tarkowskiana. Traim vremuri in care zona aia de planeta devine tot mai atractiva pentru hipsteri, am si io niste prieteni care se duc pe acolo la iarna sa se drogheze cu ayahuasca, iar anu trecut o amica i-a dat papucii barbatului sa se combine cu un shaman de pe-acolo care stie cum sta treaba cu cosmosul si umbla toata ziua in putza goala.

Filmul asta are la baza o serie de jurnale de calatorie ale doi exploratori nemtzi de pe la inceputul secolului XX care au haladuit prin jungla amazoniana. Un shaman localnic le serveshte amandurora drept ghid, la distantza de vreo 30 de ani unul de altul. Al doilea explorator se foloseste de jurnalul de calatorie a primului, amandoi avand drept obiectiv identificarea unei plante rare si miraculoase. Povestea se deruleaza in paralel in cele doua timpuri, revizitand un traseu comun care a suferit transformari ce ocazioneaza fel de fel de meditatzii si momente psihedelice.

Foarte liric pe alocuri, filmul reuseste totusi sa nu plictiseasca si sa creeze spectatorului un sentiment de maruntzime in fatza eterogenitatzii biologice, geografice si culturale a planetei, in fatza carora normele, principiile si autoritatzile de orice fel par ridicole.



*****************************************************************************


Haxan

(regia Benjamin Christensen, pionier al cinema-ului european de acu 100 de ani)

Istoria lumii e o istorie a razboiului etern dintre femei si barbatzi. Barbatzii au avut de partea lor fortza fizica, gandirea tehnica si Biserica. Femeile au avut de partea lor sharmul, sexualitatea si DNA-ul (cate femei au infundat pana acum Kovesi, Macovei si Pruna? de ce n-au infundat-o pana acum pe Firea? nu e clar ca vor sa ne starpeasca? scuzatzi paranteza)

Cea mai mare parte din ceea ce de-a lungul istoriei s-a pus pe seama vrajitoriei si magiei negre tzine de frustrarea barbatzilor cu privire la caracterul irezistibil al sharmului feminin si al atractziei sexuale. Biserica a fost una din institutziile de represiune concepute sa puna femeia in coltzul ei, introducand regulamente si sisteme morale care sa permita exercitarea abtzinerii din partea barbatzilor si sa gestioneze feminitatea in aspectele ei mai greu controlabile - de la isteria post-menstruala la sexualitatea indisciplinata (intra aici si adulterul, perceput in mod traditzional drept o corupere din partea diavolului - de obicei un tip cu putza mai mare si mai multzi bani). Suplimentand religiozitatea cu felurite cutume sociale, barbatul a reusit (pana la Kovesi cel putzin) o treaba destul de buna a mentzine controlul asupra situatziei.

De exemplu pana la inventarea vibratorului si a psihanalizei, isteria feminina era tratata chirurgical, barbar, prin extirparea uterului, avand toate justificarile "shtiintzifice" si "morale". Inainte de asta a fost Inchizitzia si acel calugar austriac frustrat sexual care a scris Malleus Malleficarum, prima carte de self-help pentru barbatzi, despre cum sa pui femeia la locul ei. Cartea a fost folosita sute de ani in tribunalele a diverse "state de drept" pentru a identifica gagicile care practicau magia neagra (adica producand fiori erotici inexplicabili unor barbatzi altfel serioshi, cu inalte standarde morale).

In urma cu 100 de ani, regizorul danez Benjamin Christensen a studiat cartea aia din scoartza in scoartza si a denuntzat-o prin intermediul lui Haxan, un documentar-expozeu de gender studies medievale si psihiatrie rudimentara, scotzand la lumina rolul bisericii ca instrument de represiune sexuala in vremuri in care sexualitatea era in mare parte inexplicabila si periculoasa (in special sub aspect sanitar; sau juridic, vezi mostenirea proprietatzii).

Ca sa puna sare pe rana, proiectzia de la Castelul din Bontzida a fost acompaniata live de o orchestra dirijata de o femeie, Simona Strungaru, dupa o muzica compusa de pop-starul islandez Bardi Johansson. Ma rog, cu ceva timp inainte filmul a fost proiectat (tot cu acompaniament live) si la Festivalul Horror de la Biertan - dar acolo publicul l-a perceput drept un film horror, in timp ce la TIFF a devenit subit un film de arta serios. Au dreptate si astia din marketing, nu conteaza ce e, ci cum il vinzi. Sper ca in acest articol am scris suficiente lucruri inteligente ca sa il faca sa para un film serios.