Saturday, December 09, 2017

Frighfest 2017 (part 2) - filmele contra plictiselii: Voice from the Stone, Leatherface, Jackals, Eat Locals, Dead Shack, Killing Ground


Prima parte a darii de seama de la festivalul londonez de film horror Frighfest 2017 a fost aici, despre filmele nashpa

Acum, cateva vorbe despre filmele contra plictiselii. Fiind vorba de un festival horror, in categoria asta intra si filme destul de nasoale, dar cu unele calitatzi de ordin tehnic pe care fanii genului stiu sa le aprecieze.


Voice from the Stone

(regizat de Eric Howell, cascador)

Daenerys din Game of Thrones, Tano Carridi din serialul Caracatitza si Celeborn din Lord of the Rings colaboreaza in aceasta ecranizare dupa romanul gotic al unui italian pe nume Silvio Raffo. Tot mai multzi actori din Game of Thrones incearca sa sparga gheatza spre marele cinema pe masura ce serialul se apropie de sfarsit. Tre sa spun ca Emilia Clarke mi-a fost mai simpatica aici decat mi-e in Game of Thrones si am avut o mare surpriza in a-l revedea pe Tano Carridi (rivalul lui Cattani pentru cine-si mai aminteste de serialul Caracatitza).

Voice from the Stone e un film gotic ale carui principale atractzii sunt peisajele si designul de epoca, dar e o versiune mai ieftina si mai putzin spectaculoasa a ce a facut Guillermo del Toro in Crimson Peak - adica o poveste dark "de epoca" cu tushe erotice si un secret sinistru. Secretul e bine pastrat intre peretzii unei vile italiene unde eroina se angajeaza ca bona pentru un copil autist ce duce dorul mamei sale moarte. Tatal vaduv al copilului prinde drag de Daenerys, insa aceasta nu se lasa cu una cu doua in mrejele patronului (e, totusi, mai putzin hard-to-get decat in GoT). Sunt niste twisturi aici dar in mare e un film de atmosfera, cu multe lampashe si umbre si zgomote auzindu-se prin peretzi.

E inca rar genul asta de filme in zilele noastre si asta il face oarecum interesant, dar facand abstractzie de peisaje si costume ramane o telenovela de duzina cu unele elemente morbide. Ma rog, nici la telenovele nu se mai uita poporul ca pe vremuri, asa ca nu e corect sa folosesc termenul "de duzina". Asa cum s-au reabilitat manelele se va reabilita si telenovela, iar filmul gotic e un deghizaj perfect pentru aceasta tactica.


*********************************************

Leatherface

(regizat de Julien Maury si Alexandre Bustillo, autorii lui Inside)

Leatherface e un origin story ce prezinta copilaria si aventurile dezaxatului manuitor de drujba care avea sa macelareasca hippiotzi si hipsteri in filmele celebrei serii Texas Chainsaw Massacre. E asadar un film despre familia traditzionala rurala americana, unde tzaranul traieste in comuniune cu drujba, natura si vitele, iar strainii sunt prost vazutzi de dupa o aparentza temporara de ospitalitate. Nu imi explic de ce genul asta de filme s-a nascut la americani si nu la noi. Oricum, americanii au intuit si ei asta si au incercat sa faca filmul asta la noi insa au mutat outsourcingul cinematografic horror in Bulgaria, nu stiu daca de teama revolutziei fiscale sau pentru ca actorii nostri au devenit mai fitzoshi.

Cuplul Maury/Bustillo sunt copiii teribili ai horrorului francez modern, cashtigand notorietate cu debutul Inside, urmat de inca niste filme bine primite care le-au deschis drumul spre Hollywood unde, de catziva ani, numele le era pomenit in zvonuri legate de relansarea francizelor Hellraiser si Halloween. Ambele proiecte sunt inca blocate, insa cei doi francezi au reushit iata sa-si lege numele de o franciza clasica. Respectandu-si blazonul, Maury si Bustillo reusesc sa faca unul din cele mai brutale filme ale seriei, cu cateva gaguri vizuale pe masura asteptarilor fanilor pe care si i-au castigat cu Inside. Din pacate cerintzele francizei nu le-a permis sa exploreze in prea multe directzii asa ca in final ramai cu impresia unei versiuni ceva mai sangeroasa si lipsita de umor a lui Devil's Rejects. Scenaristii se chinuie sa atraga simpatie pentru niste personaje negative - un grup de tineri evadatzi de la un ospiciu, cu politzia pe urmele lor si dedandu-se la tot felul de fapte abominable.

La Q/A cei doi regizori francezi au dat destul de multe din casa (era premiera mondiala a filmului) despre cum au vrut sa faca un Leatherface transgender dar nu li s-a permis, si despre cum au lucrat cu actorii bulgari (distribuitzi in rolurile fratzilor retardatzi ai lui Leatherface).


*********************************************

Jackals

(regizat de Kevin Greutert, autorul lui Saw 6 si Saw 7)

Sunt mai multe lucruri care shockeaza la filmu asta, primul dintre ele fiind halul in care s-a botoxat Deborah Kara Unger - o iubisem pe vremuri in Crash insa n-am mai vazut-o intr-un film de vreo 15 ani. Probabil in mod justificat, caci la cat e de mutilata estetic nu cred ca a mai prins roluri de ani buni. Nici aici nu intzeleg de ce au bagat-o, o vreme am avut impresia ca asha e personajul ei mai mutilat, dar nici vorba - restul actorilor se prefac cu succes ca nu observa nimic in neregula la ea.

Apoi mai shockeaza si mersul general al povestii, filmul fiind iesit de pe mana unuia dintre cei care si-au facut renumele in zona torture porn, cu doua dintre episoadele seriei Saw. Cam totzi contributorii seriei Saw au incercat sa-si faca un nume propriu in cu totul alte directzii - vezi cazul James Wan (care s-a apucat de filme cu fantome - Conjuring, Insidious) si Darren Lynn Bousman (specializat pe musicaluri horror). A venit si randul acestui Kevin Greuter (care s-a ocupat de filmele mai recente din Saw) sa incerce sa-si ia zborul pe cont propriu, insa nu prea reuseste sa se indeparteze de genul torture porn. Totusi, aici o face cu un simtz superior al imaginii si atmosferei.

Deci nu e tocmai o copie dupa Saw, insa povestea e de un nihilism cumplit, o batjocura la adresa demnitatzii umane si a spectatorului care e nevoit sa asiste tot filmul la cum o familie e macelarita de un membrii unui cult satanist. De mai multa vreme ma bate gandul sa organizez "seara de film satanist" (in cadrul unui circuit de seri de film tematice organizate de amici), iar filmul asta s-ar incadra perfect, insa nu mai am nervi sa-l mai vad odata.

E totusi mai interesant decat retzeta clasica de "home invasion", in special in prima parte cand familia incearca sa-si recupereze fiul satanist care s-a alaturat sinistrei secte, incident de la care porneste conflictul. Insa apoi o ia pe panta clasica, cu protagonistii hacuitzi la intervale regulate pana expira timpul filmului.


**************************************

Killing Ground

(regizat de Damien Power, debutant australian)

Alta poveste extrem de neplacuta, cu tushe de torture porn, insa regizata si scrisa destul de ingenios, cu un scenariu fragmentat - scene din prezent se intercaleaza cu evenimente din trecut lasand spectatorului sarcina de a stabili ordinea logica a evenimentelor. Ca si filmul de care ziceam deasupra, si asta are un subiect pe care nu merita sa se faca filme, insa reuseste sa para bun prin metode de manipulare psihologica a spectatorului. Nici nu e foarte explicit violent, reusind sa provoace oroare mai mult prin trucuri de montaj si scenariu.

Killing Ground e un remix al filmului Wolf Creek - tot un film australian in care niste vanatori de canguri omoara/violeaza turisti/turiste ratacitzi prin niste peisaje misto cum au ei pe-acolo. Doar ca aici partea cu xenofobia nu mai ofera o scuza filmului, turistii fiind tot australieni. Ceea ce diferentziaza filmul asta de traditzia torture porn e ca aici chiar itzi pasa de personajele macelarite - se acorda destul de mult timp caracterizarii si simpatizarii lor, inainte sa incapa pe mainile dezaxatzilor. Si chiar dezaxatzii au o psihologie ambigua, incat pe alocuri te tot asteptzi ca lucrurile sa nu o ia pe panta pe care o iau.

Totusi, e timpul sa incerce si australienii ceva nou, asta e deja al nshpelea film in care ne arata ce nasoi sunt tzaranii lor si ce patzim daca mergem acolo sa le bruiem obiceiurile. Mi se parea dubios cum genu asta de filme capata finantzare de la forurile lor guvernamentale, insa cumva are sens - creca e un fel de avertisment pe canale culturale, parte din strategia lor anti-imigratzie, una din cele mai eficiente.


*********************************************

Dead Shack

(regizat de Peter Ricq, debutant canadian)

Recent lansatul serial Stranger Things precum si relansarea lui It sunt semne ale unui revival al horrorului optzecist cu si despre copii - ala in care nu este sex, in schimb este o gramada de violentza (supranaturala) si niscaiva umor pe intzelesul copiilor (eventual polisemantic, sa se bucure si adultzii). Legislatzia anilor 90 (sub Bush si Clinton) a cam descurajat genul asta de filme care, iata, se intorc acum cu varf si indesat sa bucure toata familia.

Dead Shack tzinteste clar in directzia aia - un grup de copii aflatzi in excursie printr-o padure gasesc o casa izolata in care Lauren Holly (din Dumb and Dumber, fosta nevasta a lui Jim Carrey, ajunsa la fundul butoiului) a adunat niste zombie domestici si ii mai hraneste cu turisti ratacitzi. Copiii nu-s chiar copii - se pare ca peste ocean exista obiceiul de a distribui oameni de 30 de ani in roluri de liceeni si liceeni in roluri de copii. Cand tatal lor e sechestrat in casa cu pricina, copiii se inarmeaza cu echipamente de hochei si fotbal american incercand sa-l salveze. De aici incepe un film zombie supraincarcat cu gaguri, cu ceva umor hazliu dar altfel destul de pasabil.

Efectele speciale sunt simple, violentza caricaturala in schimb foarte galagioasa. E facut mai mult sa deschida apetitul copiilor pentru filme cu zombie, dar am zis sa nu-l judec prea aspru, creca isi indeplineste scopul.


*********************************************

Eat Local(s)

(regizat de Jason Flemyng, mai cunoscut ca actor din filmele lui Guy Ritchie)

O comedie british-horror cu aluzii la Brexit, despre o societate secreta de vampiri (cu mashini cu numere de Romania) care recruteaza un tzigan in geaca de blugi sa ia locul unui vampir englez care se imbuibase cam mult cu sangele poporului. Vampirii astia sunt vanatzi de militari angajatzi de firmele de cosmetice aflate in cautarea unei creme de intinerire bazata pe sange vampiresc. In poveste se mai amesteca si niste tzarani canibali care urasc vampirii imigrantzi, mai e si un popa jucat de unul din actorii lui Ricky Gervais, mai sunt unii pe care ii stiam din Doctor Who, mai e tipu care il joaca pe Daredevil (serialul), iar regia apartzine lui Jason Flemyng (cunoscut din filmele british ale lui Guy Ritchie).

Se doreste a fi o comedie dar pana la urma comedia nu e atat de savuroasa pe cat promite. Bancurile se rasufla in primul sfert de ora si dupa aceea totul devine un film cu impushkaturi si bataie, unele facute la misto insa nu din vreun simtz comic ci ca sa mascheze lipsa bugetului. Actorii si regizorul au fost prezentzi la premiera si au vorbit mereu in timpu proiectziei, incercand sa faca filmul sa para mai funny decat e. Erau multe oportunitatzi aici, dar s-au cam risipit pe gaguri si dialoguri stupide.




Friday, December 01, 2017

Frighfest 2017 (part 1) - filmele nashpa: Attack of the Adult Babies, Nightworld, Psychopaths



Ca sa profit de ultimele oportunitatzi inainte de Brexit, m-am intors la festivalul Frighfest din Londra dupa 5 ani de absentza - motiv pentru care am si sarit peste Festivalul Luna Plina de anul asta (cea mai de succes editzie, semn ca lumea ar trebui sa ma plateasca sa nu mai merg la festivaluri). Dupa TIFF aveam senzatzia ca mi se vor umfla ochii de la atatea filme si aveam dreptate - la Frighfest am mers la 6 filme consecutive in aceeasi zi, incat am iesit cu ochii bulbucatzi si insangeratzi.

Mai intai cateva impresii generale:


Londra e la fel de sharmanta si pestritza ca intotdeauna dar semnele Brexitului sunt sesizabile, si nu doar in faptul ca pasarile cerului zboara mai sus decat de obicei. Lumea prin Soho si-a pus pe usha mesaje ca ala din poza de deasupra, satula de strainii care bateau la usha in noptzile de pub crawling exuberant. Ceva s-a intamplat cu umorul britanic, e clar ca localnicii nu primesc bine glumele despre Brexit - nici cei care au votat pentru, nici cei care au votat impotriva, fiecare cu motivele lui (in mod particular par iritatzi scotzienii). M-am dus in Shoreditch sa imi fac poza la celebrul grafitti cu Terry Pratchett, ca sa aflu ca l-au shters si au desenat peste el pe Mr. Meeseeks (ala cu Existence is Pain). Terry Pratchett nu mai e funny de cand Flat Earth Society au avut prima lor conferintza "shtiintzifica" si creca se invarte in mormant regretand cartzile pe care le-a scris. Nici Dr. Who nu mai are vizibilitatea de alta data, vibe-ul general e unul de preapocalipsa, cu post-punkeri racnind prin pietze Repent or Perish!, metrouri bantuite ori tapetate cu proverbe indiene cu care primarul lor spera sa calmeze populatzia. Toata lumea e ingrozita de perspectiva ca, dupa expulzarea imigrantzilor, englezii vor trebui sa se apuce din nou de gatit, de construit, de prostitutzie ori acordat ingrijiri medicale - chestii pe care nu le-am mai facut de pe vremea lui Jack Spintecatorul.


In fine, multe n-am apucat sa vad prin Londra ca am avut program de festival, alergand intre filme, magazine cu memorabilia Aleister Crowley si obisnuitele partyuri cu karaoke ale Frighftestului, anul asta mai anoste decat alta data datorita spatziului neincapator din Phoenix Artist's Club si, sa fim cinstitzi, datorita faptului ca nici regizorii si actorii momentului nu mai sunt ce erau.


Candva in ultimii 5 ani a avut loc o schimbare brutala de generatzie, asa ca de majoritatea invitatzilor la aceasta editzie nu auzisem. Majoritatea sunt hipsteri debutantzi participand cu filme bazate pe reciclari si referintze mai mult sau mai putzin ironice. Metodele "creative" hipstereshti au degenerat in cinemaul horror pana la punctul in care nimeni nu mai risca cu adevarat sa faca ceva proaspat - totul trebuie sa poata fi justificat cu pretextul ironiei sau referintzelor pop culture. Iar daca nu-s filme de hipsteri, sunt remakeuri si titluri de franciza - am avut la aceasta editzie un remake la Death Note, un remake la Inside, noi titluri in seriile Texas Chainsaw Massacre, Chucky si Hatchet. Disponibilitatea pentru risc creativ pare sa fie cea mai mica din istoria cinema-ului horror (cat cunosc din ea), in ciuda faptului ca traim vremuri in care cuvantul "creativ" a devenit tic verbal.

La editzia de acu 5 ani, vedetele erau vedete - nici atunci nu prea fusesera prezentzi clasici in viatza (cu exceptzia comisarului Cattani) dar toata lumea ii stia pe regizorii tineri care castigasera o notorietate rapida - pe Peter Strickland (era acolo cu Berberian Sound Studio), pe Tom Six (Human Centipede), pe Alex Chandon (Inbred), pe Can Evrenol (Baskin), pe cei din gashka mumblegore care atunci isi lansau scurt-metrajele VHS (Ti West, Adam Wingard etc.). Daca-i vedeai la afterparty stiai cu cine ai de-a face, lumea intra in vorba cu ei. La acesta editzie insa, la afterparty ii ziceai cate unuia "da-te mai incolo ma pula" iar a doua zi aflai ca e unul din regizorii invitatzi ai festivalului si tzi-era jena sa mai intri in vorba cu el.

Singurii pe care i-am recunoscut din multzime au fost Simon Rumley (il stiam de la TIFF, de cand s-a certat cu garderobierii de la Diesel ca nu l-au lasat pe Udo Kier sa intre in club), Adam Green (a tras tuturor o tzeapa majora, lansandu-si noul film al seriei Hatchet in secret, fara sa fie trecut pe afishul festivalului) si cuplul francez Julien Maury/Alex Bustillo venitzi cu premiera mondiala a lui Leatherface (cel mai recent film din seria Texas Chainsaw Massacre). Singurul regizor cat de cat celebru din programul festivalului a fost Alex de la Iglesia (care n-a participat si fizic, din pacate).

O alta problema pe care o am cu Frighfest e nepotismul - regizori care revin cu regularitate in programul festivalului, si nu neaparat pentru ca ar face vreo impresie buna. Comparativ, festivaluri precum Slashfilm din Viena, MotelX din Lisabona ori Sitges din Spania par mai dispuse sa se reinventeze si sa diversifice, adesea combinand filmul horror cu alte chestii - cu agenda LGBT, cu science fiction, chiar cu literatura (lansari de carte etc.). De la aceasta editzie am ramas insa cu o puternica impresie ca filmul horror a ramas cu vreo 50 de ani in urma literaturii de gen - am facut multe facepalmuri urmarind la Q/A scenaristi chinuindu-se sa explice cum au reusit sa carpeasca cate o poveste ridicola in urma catorva schimburi de e-mailuri. Unii nici macar n-au mai incercat sa faca asta si, in lumina a ce ziceam mai zis, au recunoscut din capul locului ca au avut drept principal obiectiv sa adune laolalta referintze pop-culture si scene care sa imite scene clasice. Am numarat nu mai putzin de 5 filme in care cate un personaj baga replica "They're coming to get you, Barbara". E o anume bucurie narcisista in fanul horror sa recunoasca astfel de easter eggs prin filme, dar s-a ajuns la punctul la care daca scotzi ironia si acele easter eggs nu mai ramai cu absolut nimic.

Gata cu introducerea, cateva vorbe despre filmele naspa ale acestei editzii:

Attack of the Adult Babies

(regizat de Dominic Brunt, autorul lui Bait)

Orice festival horror propune cate un film care sa fie atat de nasol incat sa devina notoriu si sa ishte controverse, chiar cu riscul de a pune capat carierei regizorilor respectivi care incearca sa intre in istorie prin metodele prin care au intrat Ed Wood, John Waters, Bruce la Bruce si altzii asemenea. De-a lungul anilor recentzi acest rol a fost indeplinit de titluri ca Human Centipede, A Serbian Film, Greasy Strangler, L.A. Zombie iar 2017 se doreste a fi anul Attack of the Adult Babies.

Din pacate filmul asta nu a reusit sa creeze controverse, reactzia publicului fiind in consens ca filmul e pur si simplu prost, superobositor si deloc funny. E exemplificarea perfecta a termenului "overdoing it" si pare a fi o afacere de familie - sotzia regizorului e scenarista si actritza principala, iar pe parcursul vizionarii ai impresia ca te uitzi la un grup de amici schimband intre ei inner-jokes pe care cei din exterior nu au cum sa le priceapa.

Povestea e despre o societate secreta de parlamentari imbracatzi in pampershi, traind intr-o vila izolata sub supravegherea unor asistente medicale imbracate in latex. Societatea secreta este deservita unui Zeu al Cacatului, care aduna cacatu din pampershii batranilor ca sa faca din el Aur cu care sa alimenteze trezoreria Marii Britanii, motiv pentru care in schema asta sunt implicatzi si oameni importantzi din guvernul UK. E, pe undeva, un fel de satira politica, cam la nivelul la care se fac memele anti-pensionari si pe la noi, insa cu greu razbate umorul de dupa valul de satira grosolana. Niste tineri se infiltreaza in vila respectiva cu o butelie de gaz laxativ ca sa puna capat "conspiratziei". Spre final filmul se transforma in animatzie (din motive de buget) si isi pierde orice urma de coerentza.

Atat regizorul cat si actorii erau disperatzi sa ne explice cat de funny e filmul lor, ceea ce n-a facut decat sa irite si mai tare un public care, altfel, nu se da inapoi de la experimente trash-cinema. Insa si trash-cinemaul asta are regulile lui estetice, nu e doar un shirag de bancuri facute la betzie. Am regretat profund ca in loc de filmul asta nu m-am dus la teatrul musical Toxic Avenger, capodopera trash cinema care acum face furori in teatrele londoneze.



************************************** 

Nightworld

(regizat de Patricio Valladares, autorul lui Hidden in the Woods)

Un politzist american vaduv, pensionat anticipat, se muta in Bulgaria, nu e clar de ce, si acolo isi petrece timpul mai mult prin Starbucks, ca numai acolo se mai vorbeste cat de cat engleza. Cu ocazia asta se indragosteshte o chelneritza cu 30 de ani mai tanara, care lucreaza in Starbucks sa faca bani de facultate la taxa. Insa sotzia moarta a politzistului se intoarce din mortzi roasa de gelozie fatza de amanta bulgaroaica. Te-ai astepta ca dincolo de moarte monogamia sa devina un concept superfluu dar iata, gelozia e un sentiment care poate anima mortzii.

Motivele pentru care povestea se petrece in Bulgaria ar fi doua: (1) ca e imposibil sa vinzi Sofia drept orashel american (cum s-a mai intamplat cu productziile americane filmate pe la noi); (2) ca producatorii de la Hollywood au decis ca nu se mai poate lucra cu studiourile romaneshti unde obisnuiau sa faca genu asta cinema de mana a treia si s-au reorientat spre Bulgaria (nu cunosc detalii, la Q/A au spus doar ca bulgarii au o disciplina a muncii superioara si mai putzine fitze). Prin film mai apare si Robert Englund (Freddy din Nightmare on Elm Street) care la apus de cariera mai prinde roluri prin filme din astea ieftine.

Am vrut mult sa vad filmul pentru trailerul arata foarte bine si anuntza un film gotic rafinat ca design, mixat cu ceva detective story in traditzia povestilor politziste supranaturale de dinainte de anii 50. Se face destul de putzin film gotic in zilele noastre, iar de la Crimson Peak n-am mai vazut nimic decent genul asta. In plus eram intrigat de implicarea regizorului chilean Patricio Valladares, celebru pentru filme torture porn superbrutale (Hidden in the Woods), incercand aici sa demonstreze ca poate si altceva, ca e in stare sa faca suspans si atmosfera.

Nu e in stare, insa vina cea mai mare apartzine actorilor bulgari care parca joaca in reclama la pasta de dintzi. Iar scenariul e ridicol, desi cei 3 scenaristi (un italian, un englez si un sarb) au venit la Q/A chinuindu-se sa ne explice cat de mult s-au documentat ei sa scrie povestea asta.

P.S. E destul de funny ca pe aproximativ aceiasi actori bulgari aveam sa-i revad in Leatherface - filmat tot la ei, insa la o ferma de porci care trece cu succes drept ferma texana (iar actorii bulgari joaca acolo roluri de personaje cu retard mintal).



************************************** 

Psychopaths

(regizat de Mickey Keating, autorul lui Darling

Il laudam pe tanarul Mickey Keating acu un an cand i-am vazut doua filme la festivalul Slashfilm de la Viena (Darling si Carnage Park). Un stilist priceput si un tinerel precoce aflat in cautarea unui buget propice pentru ambitziile sale. Fiecare din filmele sale de pana acum a fost un pas major inainte.

Cu noul film insa isi cam da cu stangu-n dreptu, incercand sa para super-cool si meta, cu o imitatzie de Nicolas Winding Refn din care lipseste cu desavarsire scenariul. Tot filmul pare un trailer - pe alocuri aminteste de experimente de montaj de genul Amer, insa Psychopaths e mult mai monoton si mai boring, mult sub nivelul experimentului belgian.

Premisa e ca undeva la inceputul filmului un criminal in serie (ubicuul Larry Fessenden) este executat si spiritul malefic din el se imprastie prin localitatzile din imprejurimi, impingand diversi cetatzeni la acte criminale complet lipsite de justificare. Restul filmului e doar o trecere in reviste a acestor acte criminale, cu multa muzica, cu flashuri de neoane, cu replici lipsite de sens si un montaj foarte obositor de trailer. Au fost doua filme la Frighfestul asta la care am adormit, iar asta e unul dintre ele, insa jur ca tot ce am scris aici despre el e adevarat si absolut nimic altceva nu se intampla in filmul asta.


Saturday, November 11, 2017

Brambura 2017: Rockstadt Extreme Fest


Programul festivalurilor de muzica pe vara asta a fost mai auster caci buzunarele românilor intarzie sa se umple de belshugul promis de PSD. In plus am o gagik mai zgarcita decat pe vremuri si tre sa fiu mai calculat cu planificarea calatoriilor. Alt motiv e ca evenimentele cu muzica de nisha si avangarda nu mai sunt o raritate nici la noi - in Cluj avem in fiecare luna macar un concert important, asa ca sentimentul ca ne aflam dpdv concertistic in spatele unei cortine de fier a cam disparut (paradoxal, tocmai sub domnia PSD!).

La cateva zile dupa festivalul DBE (despre care am povestit aici) m-am transferat la Rashnov sa vad si eu care e faza cu festivalul Rockstadt la care nu mai fusesem niciodata dar toata rockerimea de la noi zice ca e cel mai mare festival rock de pe tărâm romanesc, unii sperand ca va ajunge sa concureze cu Brutal Assault pentru titlul de cel mai ieftin festival metal important din Europa. Un avantaj major pare sa fie localizarea in buricul patriei unde poate ajunge toata lumea si o independentza fatza de mafiile Bucurestilor, oferind un suport insemnat trupelor romanesti indiferent de gen si istorie.

Cand eram mic si traiam la tzara si aveam in casa singurul telefon din sat la care veneau totzi vecinii, mai venea pe la noi un miner detashat de comunisti prin partzile acelea ca sa sune acasa la Rashnov sa vorbeasca cu familia. Io stateam si ma holbam la el in timp ce vorbea si ma tot intrebam unde naiba o fi Rashnovu (pe vremea aia nu exista Internet sa verific). In sfarsit mi-am implinit visul de a vedea Rashnovul, despre care brashovenii pretind ca ar fi un cartier al Brashovului (al Zonei Metropolitane Brashov cum le place localnicilor sa zica).

Experientza Rockstadtului a suferit din pacate unele hop-uri si hartoape. M-am cazat la o pensiune pustie al carei proprietar creepy canta karaoke singur intr-un fel de Black Lodge al pensiunii. Am mancat cea mai oribila pizza din viatza mea - de fapt doua, dintre care una avea gust de peshte chiar daca nu era niciun peshte pe lista de ingrediente. Chelnerul semana suspect de mult cu Kevin Spacey.

M-am preumblat printr-un parc cu dinozauri de plastic calaritzi de metalisti si copii galagiosi, construit de cei care incearca sa ne bage pe gat teoria evolutzionismului si vaccinurile lor care ne transforma in homosexuali. N-am intzeles de ce e necesar un parc cu dinozauri de plastic si ce invatza din asta copiii romanilor. Nepoata-mea a venit zilele trecute de la orele de religie cu informatzia ca primii oameni au fost Madam si Eva - o fi fost profu de religie mai peltic si mesaju ortodox pe care a vrut sa-l transmita a derapat tragic pe calea LGBT. Alta data le-a dat tema sa construiasca o nava spatziala in forma de Manastirea Voronetz. E mindfuck complet ce se intampla cu copiii poporului iar dinozaurii astia din padurea Rashnovului nu-s facutzi sa clarifice situatzia, au tot felu de decoratziuni extravagante facute sa se poata catzara lumea pe ei, iar copiii isi inchipuie ca asa erau dinozaurii, sa-i poata calari oamenii care traiau pe vremea aia.


La concertele de la Rashnov m-a izbit din prima caderea abrupta de calitate a sunetului fatza de DBE-ul la care participasem cu cateva zile inainte. Ce e mai nasol e ca nimanui nu i se parea in neregula, problema persistand pe toata durata festivalului - ceva instrument era tot timpul ori prea tare ori prea incet (de obicei prea tare) iar daca ma plangeam cuiva imi zicea ca n-am baut destul incat sa nu-mi mai pese de detalii din astea. Ca ma cred la filarmonica.

Am fost pe ansamblu destul de surmenat la Rockstadt - nu prea exista acolo loc de tihna si meditatie - daca te tragi in spate nimeresti la alta scena, populata in mod dominant de trupe romanesti de toate calitatzile. In timpul baladelor de la scena mare incepeau sa se auda concertele de la scena mica si sunetul se amesteca. La mancare era greu de ajuns iar cu sistemu de jetoane nu m-am lamurit - creca eram singurul fraier care si-a cumparat jetoane ca vanzatorilor nu le era niciodata clar ce-s alea si ce vreau sa fac cu ele.

Partea cea mai pozitiva mi se pare numarul foarte mare de copii - gasti de liceeni voiosi venitzi din toate partzile tzarii. La Cluj rockotecile sunt dominate de old-timers cu predilectzie pentru hartzuire sexuala si de nubile cu daddy issues care se mai lipesc ocazional de noi ca sa soarba din intzelepciunea acumulata de pe vremea cand nu exista Inernet (=liste de trupe, discografii si opinii expeditive despre ele). In plus tinerii astia par capabili sa se inveseleasca de la concerte, nu-s la fel de mahnitzi si incruntatzi cum eram noi, nu se iau la hartza sa stabileasca daca cutare chestie e death metal sau thrash metal si, cel mai important, nu seamana nici cu filatelishtii care se preling pe langa gardurile Untoldului cu priviri sticloase, sâsâind printre dintzi "fratzica, n-ai un timbru si pentru clasoru meu?". Ce-i drept multzi dintre copii aveau tricouri cu Metallica ori Iron Maiden, care e mereu un semn de oameni adusi cu fortza de amicii lor, dar de regula erau grupatzi in gasti mai mari dintre care macar jumatate erau "in the know". Poate erau venitzi cu scoala, nu-mi dau seama, dar e o dinamica a generatziilor si un echilibru al sexelor in tinerimea rock romaneasca incomparabil mai sanatoasa decat cvasi-ortodoxia metal in care am crescut eu.

Ca sa spun cate ceva si despre concerte, revelatzia negativa a festivalului a fost trupa An Theos - un veritabil asalt eroto-dacopat in care traditzionala ie se imbina cu latexul, vitejia cu viorile, dacii heterosexuali cu sanzienele BDSM. Proiectul a parut sa aiba succes, cred ca avem ca popor o vibratzie insuficient exploatata in directzia asta. Ca dovada si stema cu care Romania va prelua shefia UE in 2019. Sper sa nu ne bagam si la organizarea vreunor jocuri olimpice cu An Theos cantand la festivitatea de deschidere.


Cam din aceeasi categorie muzicala, care trece azi drept folk-metal (adica plagiatori la mana a treia dupa Skyclad) am avut parte de inca doua grupuri dificil de suportat, de data asta internatzionale - finlandezii Korpiklaani si scotzienii alcoolici Alestorm. Cei din urma au avut macar beneficiul de a nu se lua nici ei in serios, insa Korpiklaani s-au prezentat ca un fel de manele pentru oameni care pretind ca nu le plac manelele.

Cateva dintre concertele pe care tzineam mult sa le vad au fost asasinate de calitatea sunetului (Carcass, Arcturus, partzial Kreator unde macar a compensat entuziasmul publicului si asteptarile create de excelentul lor album) iar la altele o ploaie cumplita m-a murat pana n-am mai suportat concertul (Nile).

Totusi festivalul are o selectzie desteapta de trupe diverse de toate calibrele (si calitatzile) din care toata lumea poate alege cate ceva. Si editziile trecute au fost setate pe ideea diversitatzii si nu cred ca e nimeni care sa plece de acolo fara amintiri placute. Concertele mele preferate au fost:
  • Suedezii Opeth si islandezii Solstafir. Vocalul de la Opeth are o voce de audiobook care poate face orice prostie care ii iese pe gura sa sune fascinant (vezi si mostra de mai jos). Solstafir au reusit ca, umbland la sentimente, sa transceanda cumva problemele de sunet si se pare ca le place pe la noi (de Mos Nicolae avem concert cu ei si la Cluj, be there or be square). 
  • Napalm Death si logoreea ideologica a vocalului sunt mereu fun indiferent cat de prost e sunetul - de fapt cu cat e mai prost cu atata e mai fun. 
  • Finlandezii Wolfheart si norvegienii Leprous au avut de suferit din reprogramarea concertelor foarte tarziu in noapte, insa s-au straduit sa lase impresie buna unui public zombificat de oboseala dupa doua noaptea (nici ei nu erau tocmai fresh, dupa f. multe ore de stat in avioane si autobuze, insa au tzinut cu orice pretz sa se infatzisheze publicului roman). 
  • Annihilator au fost surprinzator de entertaining - o trupa de thrash din generatzia Metallica, cu mult prea multe albume in CV, care insa a ajuns la un nivel de experientza si profesionalism la care se pot face placutzi chiar si celor nefamiliarizatzi cu muzica lor.
Bag mai jos cate o mostra pentru cei care n-au auzit de trupele astea desi m-as mira, aproape toate au mai fost in Romania. Accentuez inca o data ca Solstafir vor fi la Cluj pe 6 Decembrie.