Wednesday, October 18, 2017

TIFF 2017 (part 6) - filmele misto: Neruda, The Orphan, Baahubali 2, A Distinguished Citizen

Gata, cu articolul asta inchei darea de seama despre filmele de la TIFF 2017. E al doilea calup de filme din categoria "musai de  vazut". Despre restul filmelor am povestit aici, aici, aici, aici, aici.

Neruda

(regizat de Pablo Larrain, chilean, autorul lui Jackie)

Poetul chilean (laureat al Nobelului) Pablo Neruda a fost comunist pana in maduva oaselor, o vreme ocupand chiar pozitzii politice importante (aproape candidat la prezidentziale din partea Partidului Comunist). Chile are o istorie tumultuoasa din care romanii ar avea (MULTE) de invatzat. A fost o spirala a abuzurilor entuziaste justificate cu cele mai inaltzatoare lozinci, tzara fiind guvernata cu schimbul cand de idealisti poetzi comunisti pozand drept "vointza poporului", cand de fascisti pragmatici afisandu-se drept importatori ai democratziei americane, fiecare parte fiind pornita sa o extermine pe cealalta - mai intai ideologic, apoi si fizic. Pinochet si Allende au fost deja subiectul unor filme (inclusiv dintre filmele lui Larrain) si apar chiar in filmul asta undeva prin decor. Cei care au urmarit si recentele filme autobiografice ale lui Jodorowsky au vazut si acolo franturi din istoria respectiva insa nu stiu cat au priceput din ea, caci Jodo pune totul intr-o lumina glumeatza suprarealista. Filmele chileene raman insa printre putzinele filme moderne in care comunistii apar drept personaje pozitive (n-am vazut inca filme nord-coreene).

Ceea ce mi se pare interesant la comunismul chilean e masura in care i-a antrenat pe artisti. La noi Pablo Neruda ar fi la ora asta interzis datorita activismului si rolului avut in sustzinerea lui Allende (tatal scriitoarei Isabel Allende), nu mai vorbesc de odele sforaitor-vadimiste pe care le-a scris la adresa lui Stalin (care nu i-au stat, totusi, in calea Nobelului!). Filmul Neruda releva lirismul si pasiunea cu care chileenii au imbratzisat comunismul si nostalgia care ii leaga de el. Nu a apucat sa capete dimensiuni monstruoase si e inca bine reprezentat in Parlamentul lor (ca si in al nostru, haha). Dimpotriva, dictatura de dreapta finantzata de americani a fost la ei istoria monstruoasa, in timp ce tinerii, hipsterii si artistii promotori ai libertatzilor elementare s-au pozitzionat la ei mereu in stanga politica, chiar si la extrema sa. E o istorie aproape inversata (la nivel de slogan) fatza de cea in care ne scaldam noi, care insa poate da o perspectiva mai larga asupra geopoliticii ultimilor 50 de ani si a modului in care americanii si rusii isi tot impart planeta - unii exportand "democratzie si stat de drept", ceilaltzi "patriotism si valori traditzionale".

Regizorul Pablo Larrain, fiind de-al locului, reuseste sa faca lucrurile si mai interesante, prezentand totul ca pe o poveste politzista in care Garcia Bernal e un detectiv al statului de drept incercand sa dea de urma lui Neruda - terorist al cuvintelor si subversiv politic cu reputatzia terfelita de pasiunea pentru orgii si boemie. Neruda se ascunde prin bordeluri, cafenele si incearca sa fuga din tzara care il declarase persona non grata si un corupt moral absolut. Intr-un interesant twist meta, sticletele jucat de Bernal e macinat de intuitzia ca nu el e personajul principal si pozitiv al povestii, iar dintre el si Neruda nu el e cel care va ramane in istorie. Poetul se joaca cu el de-a soarecele si pisica, lasand in urma sa cartzi de beletristica, recomandandu-i militzianului sa mai citeasca si el o carte.

Chileanul Pablo Larrain a intrat in atentzia Hollywoodului dupa cateva filme despre istoria recenta din Chile iar anul trecut s-a ocupat chiar de biografia lui Jackie Kennedy cu care a si ajuns la Oscaruri. Dupa succesul cu Jackie, si-a reintors iata atentzia spre un erou natzional - poetul Pablo Neruda - tot cu un film biografic insa unul neobishnuit ca structura si stilistica. Nu ma pricep defel la poezie, iar numele lui Neruda mi-era doar vag cunoscut, insa filmul asta reuseste sa faca ce trebuie sa faca o biografie mishto: sa trezeasca curiozitatea celor nefamiliarizatzi cu subiectul si in acelasi timp sa ofere o doza de imprevizibil celor familiarizatzi.

P.S. In echipa de filmare e listat un cascador pe nume Salvador Allende :)

******************************************************* 

Baahubali 2

(regizat de S. S. Rajamouli, un obisnuit al TIFFului)

Am recomandat deja prima parte a acestui film - e probabil cel mai spectaculos produs care a iesit vreodata de la Bollywood (tehnic vorbind e de la Tollywood - segmentul de cinema indian care se face la studiourile din Hyderabad si care le rivalizeaza pe cele de la Bombay, prin care s-a lansat termenul "Bollywood").

Comparatziile cu Lord of the Rings sunt exagerate, ceea ce avem aici e pe jumatate parodie, pe jumatate film cu batai in spiritul blockbusterelor chinezesti cu razboaie medievale, pe jumatate thriller politic cu elefantzi. E un film superentertaining, extrem de amuzant, FOARTE colorat, cu muzica catchy si numeroase momente memorabile. Umorul nu e chiar involuntar, caci nici indienii nu-s chiar idiotzi, au incercat si ei ceva din pulp fictionul autoreferentzial si ironic post-tarantino, dar aplicat pe retzetele lor clasice. Nu e prima lor incercare de gen (si filmele precedente ale regizorului Rajamouli tot intr-acolo tzintesc) dar asta e de departe cel mai memorabil.

Povestea e despre doi fratzi rivali la un tron, ambii vanjoshi si mustacioshi insa unul modest si cu suflet bun, celalalt o acritura cu sete de putere. Indienii au o obsesie cu rivalitatzile dintre fratzi. In familiile lor numeroase mai devreme sau mai tarziu fratzii ajung sa se bata pe mancare, gagici sau alte resurse, iar obsesia asta a luat in cinematografia lor proportzii epice. La ei familia e primul context in care se exerseaza puterea si competitzia. Cine isi aminteste filmele indiene care rulau la noi pe vremea lu Ceaushescu stie despre ce vorbesc - mereu era vorba de rivalitatzi intre fratzi, intre shogori, chiar si intre parintzi.

Cam asa e si aici, insa rivalitatea dintre cele doi fratzi capata proportzii apocaliptice, cu batalii masive, inglodate in CGI pe alocuri cam sloppy, insa nu va agatzatzi de maruntzisuri - o vizionare a filmelor Baahubali alaturi de prieteni tipsitzatzi dupa 2 beri va fi o experientza de neuitat. 

  *******************************************************

The Orphan (aka Orpheline)

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Ziceam in articolele precedente ca unul dintre regizorii prezentatzi in sectziunea 3x3 de la TIFFul din acest an a fost Arnaud des Pallieres, autor de filme intense insa dificil de urmarit datorita fragmentarii puternice a scenariului. Acest The Orphan e chiar extrem de fragmentat, prezentand evenimentele in ordine inversa - nu chiar ca Irreversible, caci aici totul se petrece pe parcursul a vreo 30 de ani si tre sa depui un oarecare efort sa te prinzi cum intineresc personajele (caci sunt jucate de actori diferitzi si rareori se pronuntza numele personajelor).

Protagonista filmului e o interlopa a carei viatza e recapitulata de-a lungul hartzuirilor sexuale care au facut-o sa devina interlopa, de la orfana  dezorientata care fusese in copilarie si sfarsind cu momentul in care decide sa inceapa o viatza noua in Romania! (sau sa traverseze Romania spre Rusia, nu mai tzin minte exact, insa unele scene au fost clar filmat pe aici si la un momendat se aude Petre Magdin vorbind dintr-un radio din background). Cum ziceam, eroina e jucata de actritze diferite in etape diferite ale vietzii si itzi ia o vreme sa te prinzi care cine e, pe masura ce povestea avanseaza (una din actritze e aia din La Vie l'Adele, pusa aici sa o joace pe eroina in perioada ei bi-curious). Mesajul general e ca totzi barbatzii-s porci, mai putzin unul pe care trebuie sa tzi-l cautzi de-a lungul vietzii, deci filmul e foarte conectat la paradigma post-Weinstein in care va functziona heteronormativitatea de aici incolo.

Am intrat din greseala la filmul asta, caci bausem o bere in plus si n-am mai nimerit sala de cinema corecta, insa e unul din putzinele filme de la TIFFul asta care lasa scene si replici intiparite pe cortex multa vreme dupa ce l-ai vazut.


*******************************************************

The Distinguished Citizen

(regizat de Gaston Duprat si Mariano Cohn, argentinieni)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFFul asta a fost propunerea argentinienilor pentru Oscaruri (fara sa ajunga pe lista finala, filmul e totusi modest vizual insa minunat jucat si scris, mi-a adus aminte de umorul lui Nae Caranfil).

Protagonistul e un scriitor argentinian care, in urma castigarii Premiului Nobel, e invitat sa participe la zilele festive ale satului in care s-a nascut. Omul prefera sa dea curs acestei invitatzii naive in detrimentul numeroaselor solicitari de la politicieni si edituri de pe toata planeta. Isi inchipuie el ca astfel face un serviciu comunitatzii din care a iesit, insa cine e familiarizat cu exorcismul de la Tanacu stie cum sunt primitzi oamenii care se intorc acasa dupa ce au muncit o vreme in strainatate.

Cum-necum, protagonistul reuseste sa calatoreasca pana in satul natal insa primirea nu e atat de prietenoasa precum spera, interesul din spatele sau fiind strict mediatic si politic. Lumea se shterge la cur cu cartzile sale (la propriu) iar reputatzia de scriitor apreciat de toata planeta e rapid terfelita de mici invidii si rivalitatzi - gagici pe care le avusese in tineretze, fosti colegi de liceu purtandu-i pica pentru evenimente demult uitate, maruntzi politicieni locali care s-au ofticat recunoscandu-se prin prozele scriitorului. Cine a stat o vreme in strainatate si la intoarcere, in loc sa gaseasca prietenie si familiaritate, a fost primit cu scuipatzi va intzelege despre ce e vorba aici.

E in mod deosebit amuzant momentul in care satenii, incercand sa-l pupe in cur pe scriitor, il compara cu altzi marii fii ai natziei: Maradona, Messi si papa Francisc.

Tuesday, September 26, 2017

TIFF 2017 (part 5) - filmele mishto: The Wailing, The Age of Shadows, May God Save Us, At the End of the Tunnel

In sfarsit, cate ceva si despre filmele pe care le gasesc drept "musai de vazut" din programul TIFF 2017. Nu neaparat niste demonstratzii de fortza artistica, dar foarte placute la vizionat si capabile sa starneasca discutzii cu pretenii.

Articolele precedente au fost aici, aici, aici si aici.

********************************************

The Wailing

(regizat de Hong-jin Na, un obisnuit al TIFF-ului, vezi Chaser, Yellow Sea)

Sud-coreenii au o ura istorica fatza de japonezi si n-au nicio ezitare in a o afisha. Japonezii i-au tot atacat si ocupat de-a lungul istoriei, le-au taiat nasurile, le-au rapit femeile si fortza de munca, sunt in buna masura responsabili pentru divizarea Coreei moderne in doua tzari. In consecintza, personajele japoneze au mereu roluri negative in filmele coreene.

In filmul asta avem un sat sud-coreean decimat de o boala similara zombificarii, a carei sursa pare a fi un demon japonez ce trebuie numaidecat exorcizat. Daca filmul ar fi fost cu un demon ungur bantuind un sat din Teleorman ar fi ieshit scandal enorm - uitatzi-va numai la ce s-a intamplat de la mititeii aia din Kaufland. Totusi, relatziile moderne dintre Japonia moderna si Coreea moderna sunt destul de stranse economic si am impresia ca cele doua natzii trateaza cu amuzament genul asta de povesti (ma rog, lucrurile-s complicate, impaciuirea dintre cele doua popoare fiind in buna masura dirijiata de americani prin retzele si investitzii corporatiste).

Regizorul se numara printre cei pe care i-am descoperit tot pe la TIFF si ii urmaresc cam toate filmele de atunci (iar TIFFul le cam aduce pe toate). Filmele sale anterioare au fost insa thrillere cu mafiotzi sau serial killers, abia asta are o oarecare tusha horror, dar nu una foarte pregnanta - in mare parte e structurat ca un detective story rural, evidentziind unele aspecte dragutze privind viatza la tzara si superstitziile tzaranului coreean care nu s-a creshtinat in toate aspectele (de fapt creshtinismul la ei e dominant mai degraba in orashe).

Filmul e cam lung caci coreenii nu mai fac filme sub doua ore jumate - e politica oficiala la ei sa stimuleze capacitatea de concentrare a spectatorului, chestie la care americanii au cam renuntzat. Insa e lung cu un rost, sa te faca sa transpiri si sa te miri de o poveste plina de sucituri, in care nu e clar niciodata daca te uitzi la un film politzist realist sau la un horror supranatural.

Iar scena de mai jos cu grebla face totzi banii.


*******************************************************

The Age of Shadows

 (regizat de Jee-woo Kim, alt obisnuit al TIFFului, autorul lui I Saw the Devil)

Ziceam mai sus de disensiunile etnice dintre coreeni si japonezi - iata un film care chiar despre asta ne povesteste si ne mai lamureste cat de cat cu privire la adevarul istoric. Candva la inceputul secolului XX Coreea era sub ocupatzie japoneza, una destul de bine infipta, incat multzi coreeni au ajuns sa lucreze ca agentzi japonezi impotriva rebeliunilor propriului popor, resemnandu-se in fatza unei Japonii vazuta ca o fortza civilizatoare (care in acelasi timp facea tot posibilul sa starpeasca orice urma a culturii si limbii coreene).
The Age of Shadows e despre un militzian corean lucrand pentru autoritatzile japoneze. Acesta se infiltreaza intr-o celula terorista a coreenilor patriotzi, alimentata cu arme de niste anarhisti unguri (!?). Celula terorista stie la randul ei cu cine are a face insa, in loc sa il expulzeze ori sa-l omoare, incearca subtil sa-l converteasca facand apel la patriotismul sau. Omul se trezeste prins intre ciocan si nicovala si lucreaza ca un fel de agent dublu, indecis unde sa-si plaseze loialitatea. Asiaticii sunt specialisti in genu asta de joc de-a soarecele si pisica (gen Infernal Affairs) insa de data asta povestea beneficiaza de un context istoric puternic si un design de epoca deosebit, care face filmul deosebit de placut dpdpv vizual si foarte interesant pentru cine nu e familiarizat cu tensiunile etnice si istorice din Coreea.

Regizorul e si el unul din obisnuitzii TIFFului, recent intors acasa dupa o tentativa ratata la Hollywood (The Last Stand, filmul de relansare a lui Arnold). Insa nu s-a intors cu mana goala, a facut cu Age of Shadows un film care arata ca un blockbuster hollywoodian - insa unul care nu va putea fi tradus niciodata intr-un remake, tzinand cont de specificul istoric al povestii. Protagonistii filmului sunt jucatzi de protagonistii din Snowpiercer si Train of Busan (cumva ciudat, am inceput sa discern fetzele actorilor coreeni, insa nu si numele lor).

*******************************************************

May God Save Us

(regizat de Rodrigos Sorogoyen, autorul lui Stockholm)

Film politzist eficient, foarte funny si incarcat de suspans, cu staruri importante ale cinemaului spaniol (cunoscutzi de prin filmele unor Almodovar sau Iglesia). Nu e ceva iesit din comun, dar filmele politziste cool sunt rare (raportat la cat de multe sunt); de aia True Detective a si avut impactul pe care l-a avut. Aici insa e vorba de altceva, un fel de Seven ceva mai comedic, daca e posibil sa va inchipuitzi asa ceva.

Doi politzisti din Madrid, dintre care unul e balbait iar celalalt alcoolic, investigheaza niste violuri in serie si in acelasi timp incearca sa faca ordine in propriile vietzi. Peste care mai apar si niste probleme la serviciu. E foarte amuzant politzistul care are mereu pe el tricouri cu trupe metal - de la Hammerfall la Guns'n'Roses.

Excelent entertainment pentru omul simplu, e o pricepere anume a face genul asta de film in care nici o replica nu e de umplutura, si nici un gest al personajelor, toate sunt gandite sa starneasca antipatie sau simpatie, sa sugereze piste false sau piste reale. Retzeta cuplului de politzisti aiuritzi si mereu pusi pe conflict e clasica, insa dialogurile si sharmul limbii spaniole fac din filmul asta ceva mult mai dragutz decat orice au facut vreodata Bruce Willis, Mel Gibson ori Will Smith cu aceasta retzeta.

*******************************************************

At the End of the Tunnel

(regizat de Rodrigo Grande, argentinian)

Alt thriller hispanic (doar ca argentinian) din aceeasi retzeta - entertaining, fara pretentzii, dar extrem de eficient. De data asta ceva mai hitchockian in spirit, cu mai putzin umor si mai mult suspans, cu mai putzini politzisti si mai multzi raufacatori, plus niste manipulare psihologica pentru amatorii de crime fiction de moda veche.

Un geek in scaun cu rotile repara toata ziua hard-diskuri si e cam satul de singuratate. Ca sa mai aline of-ul, primeste in casa o chiriasha superfocoasa cu o cariera de stripperitza ratata in spate, plus o fetitza si un catzel autist, sau o fetitza autista si un catzel paralizat, nu mai tzin minte exact. Gagica ii suceshte protagonistului mintzile ca sa-i tzina atentzia distrasa de la faptul ca in casa de alaturi amicii ei sapau un tunel spre seifurile bancii din vecinatate. Gagiul se prinde de shmekerie dar incearca sa mentzina aparentzele, incercand totodata sa iasa din situatzie. Faptul ca e paralizat de la mijloc in jos ridica o gramada de impedimente, asa ca eroul tre sa puna capul la contributzie.

E un Hitchcock usor modernizat si ceva mai alert, beneficiind de priceperea hispanicilor pentru adrenalina, de o limba foarte placuta la auz si de actori care itzi devin instantaneu simpatici (pe catziva din filmul asta i-am mai vazut in Wild Tales, succesul de la Oscaruri de acu 2 ani).



Monday, September 18, 2017

TIFF 2017 (part 4) - inca niste filme contra plictiselii: Ministry of Love, The Student, Frantz, Hounds of Love, Age of Uprising

Cum ziceam, TIFF 2017 a fost o editzie axata pe filme entertaining, cu putzine filme proaste si putzine filme stralucite, asa am avut mai multe articole despre cele din categoria "contra plictiselii". Asta va fi ultimul dintre ele (au mai fost doua aici si aici, iar articolul despre filmele nasoale a fost aici).

*******************************************************

Ministry of Love

(regizat de Pavo Marinkovic, croat)

TIFFul a oferit intotdeauna mostre savuroase de comedie balcanica, cu precadere filme romanesti si unguresti, insa la editzia 2017 am prins din aceasta categorie doar comedia asta croata.

Comedia balcanica e adesea ancorata in cotidian si satirizeaza probleme de relevantza imediata; din cauza asta nu prea rezista in istorie - catziva ani mai tarziu e posibil ca publicul sa nu mai intzeleaga poantele, insa daca le vezi la momentul la care au fost facute pot fi teribil de amuzante. Am ras bine la filmul asta insa ulterior amicii m-au convins ca e o comedie cam idioata asa ca, influentzabil fiind, am facut o medie si l-am incadrat aici, in categoria filmelor "contra plictiselii". Totusi fanii lui Nae Caranfil ar trebui sa-l caute.

Povestea filmului porneste de la o initziativa legislativa discutata recent in Croatzia, conform careia ar trebui sa se faca economie la buget desfiintzand pensiile vaduvelor razboiului iugoslav, insa numai pentru acelea care si-au gasit ulterior barbat. Caci doar alea care au stat pe uscat merita recunoshtintza statului (si probabil asta si-ar dori si sotzii lor mortzi pe front - se stie ca balcanicii sunt mai posesivi din fire). Deci nu doar la noi policy-makingul e apanajul idiotzilor, pare sa fie o problema generala cu politicienii balcanici. Pentru punerea in aplicare a propunerii se infiintzeaza chiar un "Minister al Iubirii" responsabil cu identificarea si verificarea vaduvelor care si-au gasit barbat.

Ministerul asta incepe sa recruteze agentzi de teren pentru verificari, iar povestea e centrata pe unul din agentzii respectivi, un biolog ratat care vede in asta oportunitatea unei schimbari de cariera. Individul are un succes deosebit in a intra pe sub pielea vaduvelor, si nu doar pentru a obtzine informatzii, dar mai apoi lucrurile se complica. E un film funny care te face sa te intrebi cand se vor face si la noi comedii despre manualele de educatzie fizica ori alte nazbatii similare ale politicienilor nostri.


*******************************************************

The Student (aka Muchenik)

(regizat de Kirill Serebrennikov, recent arestat)

Saptamanile trecute a fost arestat regizorul acestui film - un incapatzanat critic al ortodoxiei rusesti si al regimului Putin, care se pare ca i-au gasit pana la urma ceva ac de cojoc si i-au bagat pumnul in gura cu tipica eficientza juridica ruseasca impotriva moravurilor. Cu putzin timp in urma, regizorul planificase si o biografie a lui Ceaikovski, insa autoritatzilor nu le-a convenit revelarea faptului ca acesta a fost gay.

The Student e despre un elev dezaxat care vorbeste numai in citate din Biblie si critica, prin prisma biblica, pe toata lumea din jurul sau - colegi, familie, profesori. In ciuda faptului ca tipu e cumplit de enervant si clar nebun, o profesoara de biologie prinde drag de el si incearca sa-si afle de unde-i vin piticii de pe creier.

Lucrurile degenereaza pe masura ce tanarul patimash ortodox incepe sa afisheze comportament violent, anti-semit, anti-sex (toate justificate cu citate din Biblie) iar factorii de decizie (inspector shcolar, director) par la randul lor pe cale sa innebuneasca, punand presiune pe profa de biologie sa mai predea si niscaiva creatzionism. Se mai perinda pe acolo si un popa ortodox care pare sa aiba un rol important in bunul mers al scolii, desi la suprafatza e implicat doar sfintzirea ocazionala a salii de sport si in acordarea de "ajutor duhovnicesc" elevilor cu "dileme". Profa de biologie incepe sa-si dea seama ca nu e de glumit, iar comedia absurda se transforma pe nesimtzite intr-o drama care are o gramada de relevantza pentru ceea ce se intampla si in Romania in zilele noastre.

E un film important pe care l-as recomanda mai calduros daca nu ar arata cam tare a piesa de teatru. De fapt in varianta originala chiar e o piesa de teatru. Regizorul e si sheful unui teatru din Moscova (functzie publica de la care i s-a si tras arestarea recenta) ocazie cu care a intrat in contact cu dramaturgul german Marius von Mayenburg de la care a preluat textul si l-a modificat sa ia forma unei satire la adresa contaminarii institutziilor publice cu misticism ortodox. Coloana sonora contzine si niste Laibach de efect.

*************************************************

Frantz

(regizat de Francois Ozon, un obisnuit al TIFFului)

Romantza interbelica Broken Lullaby a regizorului Ernst Lubitsch are parte aici de un remake hiper-melodramatic dar foarte frumos prezentat in alb-negru, parca mai frumos decat alte filme monocrome aparute in ultimii ani. Un foarte rafinat design de epoca, cu personaje supermanierate, caste/asexuale (ceva neobisnuit la regizorul Francois Ozon).

Nu e clar in ce masura filmul se doreste un remake dupa Lubitsch, sau o noua adaptare dupa piesa de teatru care l-a inspirat si pe Lubitsch. Filmul e centrat pe urmarile conflictului franco-german din Primul Razboi Mondial, Lubitsch era neamtz iar piesa de teatru din care s-a inspirat era frantzuzeasca si ambele variante au incercat sa exploateze regretele populatziei post-belice. Filmul e asadar cam nepotrivit in zilele noastre, cand regretele alea au cam fost uitate si totzi suntem supertwitchy si entuziasti in a incepe un nou razboi.

O familie de nemtzi poarta doliu disparitziei pe frontul Primului Razboi Mondial al fiului lor. Nevasta acestuia, acum vaduva, este adoptata de socri, desi e clar ca intr-o buna zi fata va trebui sa-si gaseasca alt barbat si eventual sa plece. Acest alt barbat se arata a fi un soldat francez care l-a cunoscut pe fiul raposat cu ceva timp in urma. Insa francezii nu-s tocmai bine vazutzi prin satucul nemtzesc, amintirile dushmaniei dintre popoare fiind inca proaspete. Ceea ce-l obliga pe frantzuz sa se care la el acasa, iar fata ramane macinata intre dragostea de popor si dragostea fatza de sharmantul hipster avant-la-lettre.

Regizorul Francois Ozon e un obisnuit al TIFF-ului, insa cumva l-am tot evitat pana acum. E mai cunoscut pentru satire queer si gender studies, aici insa a vrut sa faca ceva ce nu seamana cu nimic din ce mai facuse, un film complet rupt de modernitate si intors cu fatza spre literatura interbelica romantzioasa. Pasionatzii de asa ceva ar cam trebui sa-l vada (insa eu nu cunosc niciunul).



*************************************************

Hounds of Love

(regizat de Ben Young, australian)

De la Wolf Creek incoace australienii au deprins un gust pervers pentru thrillere horifice realiste, care baga spaima in oase pe calea simplitatzii realiste si prin absentza supranaturalului. Nimic spectaculos nu se intampla in genul asta de horror - avem doar barbatzi brutali care isi satisfac pofte violente ori sexuale pe seama unor indivizi (femei, dar nu numai) care s-au nimerit in locul nepotrivit la momentul nepotrivit. E o forma mai light a genului torture porn pe care l-am dezaprobat intotdeauna, insa aici miza e pusa pe tortura psihologica generatoare de suspans si doar relativ tarziu se intampla niste violentze mai nasoale. Sunt filme horror in care se fac eforturi ca spectatorilor sa le pese de personajele care mor si nu sa se uite la ele desensibilizatzi ori ranjind cu detashare. Se pare ca e chiar un trend la australieni, am mai vazut tot de acolo si Killing Ground, iar filmele Wolf Creek au fost transformate intr-un serial TV de succes (am povestit aici).

Barbatu e un animal nemonogam care, daca are destul testosteron in sange, ar face orice sa-si imprastie samantza in cat mai multe directzii. Insa cand e nevoit sa traiasca intr-o societate bazata pe monogamie tre sa apeleze la solutzii mai perverse ca sa-si atinga obiectivul, mai ales daca depinde in oarecare masura de o partenera fidela. Hounds of Love e un joc de manipulare psihologica intre un nemernic si iubita lui pe care o convinge sa aduca gagici acasa pentru ca apoi sa le lege de pat si sa le abuzeze sexual dimpreuna, lasand cumva impresia ca a fost ideea partenerei. Una din victime incearca la randul ei sa o manipuleze psihologic pe femeia saraca cu duhu, sperand sa o intoarca impotriva abuzatorului.

Filmul e competent si isi atinge obiectivul de a ingretzosha privitorul, insa eu unul trag alte satisfactzii de la genul horror. Asta e prea realist.


*************************************************

 

Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Una dintre sectziunile mele favorite la TIFF e 3x3, in care se aduce cate un calup de 3 filme de la 3 regizori care au facut ceva in viatza asta. La fiecare editzie sectziunea asta a fost ocazie de a descoperi macar un regizor pe care am de gand sa-l urmaresc tot restul vietzii. Anul acesta a fost francezul Arnaud des Pallieres, autor cu un stil aparte - filme intense cu dialoguri rarefiate si scenarii fragmentate care fortzeaza concentrarea si intuitzia spectatorului pentru a umple spatziile goale dintre scene. Regizorul alege adesea sa sara peste scene care ar contribui doar la progresul povestii, nu si la efectul dramatic, punand astfel o responsabilitate grea in carca privitorului a carui concentrare e solicitata permanent.

Am prins doua filme de-ale lui Pallieres - asta de aici care e putzin cam boring, si inca unul despre care voi povesti in categoria filmelor musai de vazut. Age of Uprising e ecranizarea unei legende populare nemtzesti din vremuri medievale, un fel de Toma Alimosh versus "Manea grosu si-artzagosu", amestecata cu ceva adevar istoric despre un Avram Iancu al nemtzilor.

Nu e de mirare ca joaca Mads Mikkelsen - cum ziceam, regizorul mizeaza pe actori care nu spun multe pe gura, trebuind sa compenseze din priviri. Protagonistul e un fel de Craishor al Muntzilor de la ei, un negutzator de cai nedreptatzit de un boier undeva intre Frantza si Germania (atat legenda cat si filmul sunt anatzionale, personajele vorbind ambele limbi). Pe masura ce se enerveaza impotriva sistemului, Mikkelsen aduna o gashka de tzarani si organizeaza o rascoala cu care reuseste sa faca ceva valva, facandu-se auzit pana la guvernator. Mai apare si Martin Luther pe-acolo sa-l certe pe teme religioase, si mai apare Bruno Ganz ca reprezentant al sistemului. E un film despre cum se facea dreptatea pe vremea aia la ei - ramane in sarcina spectatorului sa gaseasca asemanarile cu zilele noastre.

Fiind filmat aproape integral in natura, e si placut la privit.

*******************************************************