Tuesday, August 22, 2017

TIFF 2017 part 1: filmele nashpa


Eu sper din suflet sa traiesc ziua in care sa avem un prim-ministru gay care promoveaza politici solide de natalitate+familie traditzionala, si in acelasi timp sa avem ONGuri creshtine care promoveaza agenda LGBT. In toate tzarile civilizate in care am umblat drepturile minoritatzilor sexuale coexista cu politicile de natalitate si stimulare a familiei reproductive si nimeni nu vede vreo contradictzie in asta. Doar la noi e contradictzie ireconciliabila - sperantza ne mai sta in preotzii ortodocsi care au inceput sa iasa din dulap si ar putea ingrosha randurile la urmatoarele gay pride-uri.

Dezbaterile televizate sunt mostre sublime de dezintegrare a logicii elementare, nimeni nu contraargumenteaza ci pur si simplu ignora ce a zis celalalt si muta discursul in propria terminologie - de obicei una vaga, inglodata in principii exprimate liric. Toata lumea da cu tifla, formuleaza cate o sentintza cu parfum de bashina, sufla intr-o vuvuzea, capitalizeaza niste imagine si timp de emisie. E mult mai fun si incitant sa te implici in batalii mitologice intre un Bine si un Rău (improvizate convenabil) decat sa pui capul la contributzie pentru solutzii integratoare. La noi se lucreaza cu pariuri, cu "principii", nu e timp pentru creier si policy-making (poate disciplina asta nici nu se studiaza pe pamant romanesc).

Daca astea-s dilemele in care ne poticnim, ce o sa facem cand vom avea provocari cu adevarat complicate? Ma gandesc la legalizarea casatoriei intre homosexuali si heterosexuali, la corporatziile care vor dreptul de a oficia casatorii intre Hasheritze si DevOps, iar daca ajungem vreodata pe Marte acolo clar se va lucra cu familii colaborativ-poliamoroase formate din 4-8 indivizi.

Ca orice stangist care se respecta, ma tund la un barbershop clasic de cartier, cu frizeritze de 70 de ani date afara de la frizeriile de fitze unde au fost inlocuite cu hipsteri dubioshi care-tzi piaptana barba. Necazu cu frizeriile proletare e ca tre sa faci fatza conversatziei, care mereu porneste de la prezumtzii. Coafezul hipster macar itzi respecta intimitatea, itzi ia banii si te lasa sa taci.

In schimb tanti asta care m-a tuns tot incerca sa ma convinga ca prim-ministrul Grindeanu a fost dat jos pentru ca era homosexual si doar Dragnea ne mai poate apara de astia. Nu demult a iesit si in Irlanda un prim ministru pederast, in Serbia o lesbiana, mai era si ala din Luxemburg. E o conspiratzie a serviciilor secrete, vor sa ne bage homosexualii pe gat, in case, in familii, ca sa opreasca suprapopularea planetei. Pai si atzi prefera sa inceapa sa ne evacueze in spatziu? Ma rog, creca trebuia sa lamurim intai ce e ala spatziu si ce forma are Pamantul. Tanti ii dadea inainte, ca vin peste noi astia, se duce lumea dracului si totul se intensifica in preajma TIFFului care le mai si face propaganda. Statzi linistita doamna, anul asta TIFFul a dat premiul pentru Intreaga Cariera homofobului ala de Alain Delon, deci nu putem zice ca nu-s echidistantzi. Ah, Alain Delon, frumos barbat... s-a oprit tanti intre doua taieturi de foarfece, oftand cu nostalgie heterosexuala.

De cealalta parte a taberei, cateva zile mai tarziu vuia Internetul pe seama unei actritze care a tras un performance stradal cu tushe isterice in preajma pâlcului de legionari care aparau ortodoxia in fatza Catedralei, cu ocazia primului gay pride clujean. Ma temusem pentru chestii mai nasoale, Clujul are o traditzie a caftelilor festive, cine s-a nimerit vreodata in mijlocul unei confruntari dintre galeriile CFR si U Cluj, ori dintre rockeri si depeshari, stie la ce ma refer. Ma temeam ca primul gay pride clujean o sa degenereze in altercatzii cu cruci si dildo-uri, icoane plangand si butt-pluguri, smirna si lubrifiant. Se intampla cu ceva timp inainte ca Familia Traditzionala Romaneasca sa fie bulversata de popii ortodocsi care au dat in patima sodomiei asa ca mai era pe acolo cate un batranel idealist imbracat in costum natzional de care radeau hipsterii gerontofobi (doar ca pe astia nu-i filmeaza nimeni, batranii nu stiu umbla cu Iphoneu). Erau, sigur, pe-acolo si nazistii care se gudurau pe langa drapel, inclusiv unii unguri (or fi ajuns sa se inveleasca in drapelul romanesc de spaima penetrarii inopinante?). Sunt la fel de priceputzi in a se deghiza in patriotzi aparatori ai valorilor traditzionale ca si tinerii narcisisti care se deghizeaza in promotori ai "tolerantzei si dialogului".

Incidentul mi-a amintit de vremurile cand mergeam cu niste amici in Club Romantic sa facem misto de manelisti pe propriul lor teritoriu si sa mai cerem cate o piesa rock DJului doar ca sa vedem cat de urat se uita la noi. Macar noi am fugit cand am vazut sabia montata pe peretele din spatele barului, n-am asteptat sa ne salveze jandarmii ca sa-i acuzam pe urma ca au subminat dialogul dintre civilizatzii. Asta era demult, sa tot fie vreo 10 ani, cand hipsterii (inca) ii urau pe manelisti. Azi le frecventeaza concertele si acele "kitsch party" in care bucuria de a fi cocalar se poate deghiza in ironie. Trag nadejde ca va veni si ziua in care cineva va trage un documentar revelator despre ortodoxia fundamentalista vazuta in "profunzime" si din perspective "pe nedrept ignorate" (un posibil nou doctorat pentru Adrian Schiop?), iar hipsterii vor incepe sa poarte cruci la gât si vor discuta teologie in cafenele. Nu stiu catzi au remarcat, dar pe tzeava de import ideologic de la Washington nu mai vin doar justitzie, antreprenoriat si benzi desenate cu supereroi, a inceput sa se deverseze si o forma de neoliberalism fundamentat creshtineste, dar si cu ceva tushe oculte, cu un discurs ce imbina cultul celebritatzii pop practicat de Andy Warhol cu intzelegerea simplificata asupra lumii practicata de Trump.


Dar sa nu ma avant prea tare, articolul asta trebuia sa fie despre TIFF. Un eveniment care ar putea sa contribuie esentzial la pacea pe care o propovaduiesc aici, avand in vedere ca anul acesta a dat premii importante atat unui film LGBT cat si homofobului Alain Delon.

Dupa experientza amara de anul trecut (cea mai anosta editzie in o gramada de ani), anul acesta a fost o editzie mult mai prietenoasa, mai orientata pentru popor, cu mai mult entertainment si mai putzina arta de dragu artei. In consecintza se pare ca a fost si cea mai de succes editzie din istoria festivalului. Nu cea mai buna - majoritatea filmelor pe care le-am prins au fost placute, cu greu am putut sa delimitez cateva titluri in categoria "nashpa", dar si in categoria celor "musai". Am fortzat umpic departajarile ca sa nu scriu despre prea multe filme in acelasi articol. De exemplu dintre astea de mai jos doar unul e cu adevarat nasol, pe restul le-am inclus aici pentru ca sunt inadmisibl de lungi.

Am aflat cu ocazia asta si ca cei de la cinema Republica au schimbat lampa la proiector si acum filmele se vad din nou ok. Am fost si in cinematograful Dacia pentru prima data dupa 20 de ani, care a fost renovat si are cele mai comode scaune din toate cinemaurile in care am fost vreodata. Din pacate traditzionalele proiectzii in aer liber s-au tzinut pe malul Someshului, cu un un stalp de iluminat batand mereu in ecran. La concerte si evenimente speciale n-am mai calcat ca nu ma mai suporta lumea si am zis sa-i mai scutesc pe organizatori de nazurile mele.

Asa ca sa ne concentram pe filme. Deci, deocamdata, filmele care mi-au placut cel mai putzin:


A Decent Woman

(regizat de Lukas Valenta Rinner, un pervers austriac)


Doua teme dragi austriecilor insa cam incompatibile dpdv narativ sunt aduse laolalta cu fortza intr-un film absurd, aproape mut. Prima tema e cea a exploatarii omului de catre om, ambitzia istorica a austriacului cu nostalgii imperiale de a prinde un imigrant disperat si a-l pune la lucru. A doua tema e nudismul, acel Freikorperkultur propovaduit in lumea germana - cu unele limite, caci elvetzienii au pus recent capat cu brutalitate practicii catzaratului si parasutismului nud prin Alpii elvetzieni (ciudat, caci tot ei au organizat primele jocuri olimpice nudiste din lume).

Prin racordarea celor doua teme regizorul austriac scoate un film destul de amuzant pe care l-am bagat in categoria naspa nu pt ca e neaparat nasol, ci pentru ca nu se justifica nicicum dimensiunea de lung metraj - in maxim 15 minute se spune tot ce are de spus filmul, in rest sunt doar scene care ar fi picat la montaj intr-un film cu respect fatza de spectator.

Povestea e despre o femeie de serviciu latino care gaseste eliberare spirituala si ocazie de meditatzie in colonia de nudishti de langa vila in care lucreaza ca sluga pentru niste aristocratzi plictisitzi de viatza. Si nudistii intre care se amesteca par sa fie tot aristocratzi, insa au invatzat sa substituie spleenul autosuficient cu sex tantric si lafait ca broashtele in soare. Apare o criza majora cand autoritatzile vor sa criminalizeze umblatul in curu gol, iar nudistii se repliaza ca celula terorista. Ulrich Seidl ar fi facut o capodopera din aceste idei, insa filmul asta a iesit mai degraba o gluma cu contururi cam prea groase.




*******************************************************


 Afterlov

(regizat de Stergios Paschos, un hipster grec steril dpdv creativ)


Asta e singurul film cu adevarat oribil pe care l-am prins la acest TIFF. E genul de film care ar trebui sa fie teatru radiofonic doar ca institutzia teatrului radiofonic a cam disparut de cand e la indemana oricui sa filmeze.

Afterlov contzine cea mai oribila scena de sex la care am fost vreodata martor (pe ecran sau in viatza) - vreo douaj de minute de chicotit, mushkat de nas, plans, tras palme, gângurit si recitat replici teatrale. Stiu din auzite ca studentzii la teatru fac sex in maniera asta, ei mereu inchipuindu-si ca cineva ii filmeaza si in consecintza tre sa afisheze chiar si in cele mai intime momente un anume comportament dramatic, doar-doar le-o ajuta in cariera (in caz ca incape prezumtiva inregistrare pe mana cuiva care conteaza).

De la un capat la altul Afterlov e un exercitziu de narcisism a doi hipsteri care vor sa-si demonstreze unul altuia ce emotzii complexe ii traverseaza. E vorba de un fost cuplu ce are de petrecut niste timp impreuna, din cauza tipului care o tzine inchisa pe fata ca sa se lamureasca de ce shi-a luat papucii de la aceasta. El se scarpina mereu la coaie si vorbeste in propozitzii incomplete (e artist si are pretentzia ca interlocutorul sa ii citeasca gandurile), ea e genu de gagica despre care colocvial spunem ca "vorbeste lemne".

Filmul e clar un vehicul pentru cei doi actori lasatzi in plata Domnului sa bata campii. Dialogurile sunt lasate asa cum au cazut - niciunul dintre personaje nu spune mare lucru, dar ii place sa se auda, uneori mai vorbesc unu peste altu cum fac hipsterii cu deficit de atentzie care simt ca au ceva de spus dar considera ca interlocutorul nu ar trebui sa aiba. Iar spre final vine scena aia de sex la care mi s-a facut rau.





*******************************************************



In the Blood

(regizat de Rasmus Heisterberg, scenarist la o gramada de thrillere scandinave cunoscute)


Inca un film cu hipsteri carora li s-a urat cu binele traind in societatzi avantajate economic. De data asta e vorba de niste studentzi danezi macinatzi de un plictis cumplit pe masura ce termina facultatea si tre sa ia viatza in piept. Filmul asta nu e chiar asa nasol ca cel de deasupra, arata ok si are actori competentzi, doar ca e de un plictis cumplit, acel gen de "felie de viatza" care nu intereseaza pe nimeni care nu e implicat in genul respectiv de viatza.

Avem grupul asta de 4 studentzi care sunt pe cale sa termine facultatea de medicina si sunt nevoitzi sa plece din casa pe care o cumparasera pentru durata studentziei. Ca sa vezi, la ei studentzii nu se inghesuie cu disperare in chirii shobolanesti ci isi cumpara impreuna cate o casa pentru 5 ani si apoi o vand cand tre sa se mute. Fiecare dintre amicii astia e cu problemele lui - unuia ii da gagica papucii, pe altu il fortzeaza gagica sa se insoare, altu vrea sa fuga in Bolivia ca sa se redescopere pe sine, al patrulea nu mai tzin minte ce probleme are. Dar pana una alta problemele tzin de ziua de maine, iar ziua de azi si-o dedica unor chefuri cu alcool medicinal furat de la facultate, ultimelor examene pe care le mai au la scoala si alergatului pe strazi urland in gura mare.

E un sentiment de amenintzare care pluteste undeva deasupra capetelor lor pe tot parcursul filmului, e sentimentul maturizarii si intrarii in campul muncii, moment pe care personajele incearca sa il amâne pe cat posibil cu riscul de a enerva la culme spectatori ca mine care muncim de ne sar capacele si murim tot in chirie.




*******************************************************



Heartstone

(regizat de Gudmundur Arnar Gudmundsson, debutant islandez)

Film LGBT fara ocolishuri, un fel de versiune europeana a lui Moonlight, filmul care a luat Oscarul anul asta si nimeni nu intzelegea de ce. Ca si in Moonlight, teza filmului e ca a fi gay e o chestiune care se poate identifica din frageda copilarie, in momente la care adultzii nu-s deloc atentzi iar copiii refuza sa le exteriorizeze. Aici avem doi pusti dintre care unul e foarte frustrat ca nu i-a crescut inca par la putza si surorile lui fac misto de el pe chestia asta (ii tot trag prosopu de pe el).

Baietzelu are o relatzie cam prea apropiata cu alt amic de varsta asemanatoare cu care se mai duce la pescuit ori la iarba verde. Amicu respectiv e la randul sau macinat de sentimente pe care nu le intzelege si de dezaprobarea celor apropiatzi cu privirile la niste apucaturi vag gay.

N-ar fi un film chiar nasol - fiind islandez merita macar peisajele si, slava Domnului, copiii din film nu-s pusi sa faca sex, povestea fiind ingenios regizata ca sa-si atinga scopul pe cai mai subtile. Insa e un film groaznic de lung la care traiesti cam aceeasi impresie ca si Moonlight - ca ai prins ideea dupa primele 5 minute si restul de 2 ore cam stai cu ochii pe ceas asteptand sa se termine.

P. S. Filmul a luat premiul publicului si premiul pentru regie la acesta TIFF. Cred ca e primul an din istoria TIFF in care premiile acordate mi s-au parut complet aberante (chiar si oribilul Afterlov de mai sus a prins ceva premiu). Insa creca Heartstone a fost premiat mai mult ca sa compenseze faptul ca premiul pentru Lifetime Achievement a fost acordat unui homofob. Cum ziceam, TIFFul va aduce pacea.



Wednesday, August 09, 2017

Top muzical 2017, semestrul 1 - inca 10 albume notabile


Am avut in articolul trecut traditzionalul top muzical de jumatate de an asa ca, tot traditzional, urmeaza acum un calup de inca 10 albume notabile. E o selectzie facuta sub semnul comunismului gotic cu care am inceput sa cochetez ideologic ca sa fac fatza psihic la ce se discuta prin Romania in ultima vreme (nu reusesc sa-mi revin de pe urma recentului celebrity deathmatch intre Hi-Q si Andrei Plesu... culmea, pe teme muzicale, domeniu cu care niciuna dintre partzi nu a avut pana acum tangentza).

Asadar, pana in preajma Craciunului cand fac topul pe al doilea semestru, astea vor fi ultimele recomandari muzicale:

*************************************************

Creeper - Eternity, in your Arms

Hipsterii sunt asemeni colesterolului, de doua feluri, unul care-tzi face rau si unul care-tzi face bine. Cei daunatori sapa dupa chestii din trecut, le reambaleaza si reeticheteaza pretinzand narcisistic ca lumea nu existase inaintea lor; cei inovatori cauta si ei chestii prin trecut insa le deconstruiesc si le repun cap la cap in combinatzii care nu existau inainte, racordandu-le inginereste.

Trupa Creeper e o mostra din categoria buna, din Anglia (civilizatzia muzicala cea mai avansata de pe Pamant). Ingineria conceptului a fost proiectata in cele mai mici detalii - horror-punk a la Misfits combinat cu teen-rockul Green Day si o imagine hipster-goth ce aduce aminte de partyurile Pitzipoancelor Intunecate (mishkare anarho-proletar-feminista activa in anumite cluburi clujene).

Mecla si freza tipului de la voce trimit la raposatul Peter Steele (inventatorul genului love-metal) iar versurile ofera o versiune tongue-in-cheek, subtil ironica, a spasmelor romantice promovate la finele anilor 90 de trupe precum HIM. Toate piesele sunt despre o gagik care i-a dat papucii tipului de la voce si i-a zis ceva de genu "ia rămâi tu cu mă-ta". Ma rog, asa i-ar fi zis daca trupa era romaneasca; dar nu e, asa ca tre sa ne multzumim cu "darling just shut your pretty mouth". Probleme universale, dar atitudini diferite.

Mai observam si ca englezii inca isi alina frustrarile romantice in biserici si cimitire, moda care la noi pare ca a cam disparut de cand tineretu cu suflete calcifiate nu mai are rabdare cu cele sfinte.



*************************************************

Memoriam - For the Fallen

Tot din Anglia, o trupa-vestigiu pe care chiar nu o pot recomanda, caci cine nu stie deja de ea n-are cum sa o aprecieze, iar cei pentru care a fost infiintzata o stiu deja si o tzin aproape de suflet.

In anii 80-90 fanii death metal aveau o apreciere deosebita pentru versiunea proletara a genului venita din Anglia, de o cu totul factura decat varianta americana (mai pulp-horror) ori suedeza (mai melodic-intelectuala). Cel practicat de britanici era un death metal muncitoresc, cantat de fosti punkeri care nu mai puteau canta repede dar aveau inca unele sesizari la adresa sistemului. Thatcher era la putere iar la ei protestele se faceau cu death metal si ciomege, nu cu pancarte de genu "Dragnea m-ai futut si nici macar nu m-ai scos la o cafea" (lasand a se intzelege ca totul e ok daca vine cu o cafea).

Doua dintre trupele de pionierat ale generatziei respective au fost Benediction si Bolt Thrower. De la o vreme membrii celor doua grupuri au inceput sa moara ori sa se lase de meserie insa supravietzuitorii au decis sa se replieze sub numele Memoriam si sa scoata acest album inchinat protestului proletar si colegilor de trupa care au raposat.

Pentru cei care au indragit genul acela de muzica e un album cu o incarcatura emotzionala deosebita. Altora e greu sa-l recomand - cei pentru care death metal inseamna In Flames nu vor gusta acest tip de sunet grobian si belicos produs de muncitori trecutzi de 50 de ani care probabil au votat pro-Brexit.


*****************************************

Otis Gibbs - Mount Renraw

Ramanem in acelasi segment de varsta dar trecem oceanul sa plecam nitzel urechea si la problemele tzaranului american.

Otis Gibbs e un menestrel complet desprins de industria muzicala (autosuficient, autofinantzat si lipsit de pretentzii), avand una dintre cele mai reconfortante si calmante voci din country. Sub barba si ochelarii aia s-ar putea ascunde chiar Johnny Cash intors de pe insula pe care s-a plictisit sa tot traga cocaina cu Elvis. Avem aici un storyteller de moda veche, apreciat pentru simpaticul podcast Thanks for giving a damn (checkitout) si pentru o muzica austera, centrata pe pilde si filozofie tzaraneasca intuitiva. Albumele sale sunt colectzii de povesti literare rostite pe muzica, in traditzia lui Bob Dylan insa cu un twist mai rural-arhaic, o sfidare fatza de modernizarea prin care pare sa treaca genul country (pe masura ce se apropie tot mai agresiv de pop si rock).

Albumul e ceva mai pastoral dar si mai putzin creshtinesc decat materialele lui Johnny Cash, miza pieselor fiind geografica si istorica. Otis Gibbs incearca sa provoace un simtz al locului si al timpului. E cam simplist dpdv instrumental, insa tocmai pe asta se bazeaza pentru a oferi o experientza intima, pentru a reduce distantza dintre artist si ascultator (o simtzi cel mai bine in casti la volum tare, o experientza de auditzie personal pe cale de disparitzie).


************************************************

Port Noir - Any Way the Wind Carries

Gata cu muzicile din batrani, ne intoarcem la tinerii frumosi si liberi.

Cica suedezii astia au fost si pe la Cluj insa io abia acu am auzit de ei datorita vâlvei pe care au facut-o prin underground cu acest album (de la finele anului trecut). Grupul a aparut sub aripa protectoare a celor de la In Flames desi canta cu totul altceva.

Cu acest nou album lucrurile par sa se deschida tot mai mult si sunt semne ca grupul trece de sub protectoratul In Flames inspre al celor de la Pain of Salvation pe care i-au insotzit in turneul din acest an. Cu ocazia respectiva Port Noir au intrat in contact si cu publicul prog-rock (pe vremea cand au fost la Cluj cantau pentru o cu totul alta comunitate). Nici acum nu sunt tocmai prog in vreunul din sensurile clasice ale termenului (de la Pink Floyd la Dream Theater) iar pentru pretentziile comunitatzii respective probabil sunt nitzel cam prea pop (si inca au urme de caş la gură, fiind abia la al doilea album).

Totusi publicul care apreciaza trupele de la granitza dintre pop-rock si progresivul pretentzios se va bucura de melanjul propus aici. Trupa Muse ar fi reperul cel mai la indemana pentru comparatzii, Leprous ar fi un alt reper ceva mai obscur, insa Port Noir nu sunt doar o imitatzie a acestor trupe - tocmai componenta de hipstereala pop ii ajuta sa se desprinda din astfel de comparatzii.



*****************************************

Voyager - Ghost Mile

Trupa asta e cam din acelasi film cu Port Noir, adica functzioneaza pe aceeasi granitza de reconciliere riscanta intre generatzii, intre hipstereala si rockeri traditzionalisti, insa vine dintr-o alta parte a globului (Australia), din alt segment de varsta (cu 10-15 ani mai batrani decat Port Noir) si in general e cu un pas mai aproape de felul in care e intzeles prog-rockul de catre fanii Dream Theater. Dar nu foarte aproape, nu avem aici piese epice interminabile si nici solo-uri obositoare, totul e mentzinut intr-o zona radio-friendly care face din Voyager un excelent punct de intrare pentru cei care vor sa deguste rock progresiv modern fara a investi un efort prea mare in a se acomoda cu tabieturile genului.

Voyager sunt destul de izolatzi acolo la ei in Australia unde nu prea e cautare pentru genul asta de muzica (de fapt grupul a fost infiintzat de un neamtz care se simtzea singur printre canguri in timpul studentziei). Si-au cladit o oarecare reputatzie in zona pacifica, deschizand turnee japoneze-indonesiene-australiene pentru trupe cu care nu au multe in comun (Steve Vai, Malmsteen, Nightwish) dar care sunt populare pe acolo si au reusit sa le ofere o oarecare expunere.

Spiritul grupului e insa european, cu o voce interesanta de inspiratzie pop (mai mult A-HA sau Tears for Fears decat Dream Theater). Ies in evidentza si clapele bogate in care e scaldat intreg materialul si lubrifiaza piesele pentru publicul non-metal.


*****************************************

Toby Driver - Madonnawhore

Frumos e ceea ce se vinde! Artistul e un prestator de servicii! ne instruia, cu rafinatul sau discernamant neo-liberal, Lucian Mandrutza intr-una din scrisorile deschise pe care le tot emana de catziva ani la adresa celor care il enerveaza, in cazul asta fiind vorba de "creatorii de arta" (versiunea scurta a scrisorii e aici, versiunea lunga aparuse initzial pe Dilema Veche dar cineva s-o fi sesizat asupra caracterului odios al discursului caci acum nu mai e). In alta ordine de idei (de fapt in aceeasi), zilele trecute in preajma Untoldului cineva impartzea prin orash fluturashi care propuneau retoric dilema "De ce ai cheltui castigul muncii pe ceva care nu satură?"

Logica asta reductzionist-mandrutzista coroborata cu simtzul foarte volatil pe care il au romanii asupra proprietatzii intelectuale conduce incet-incet la ideea ca artistul e un fel de curva care ar trebui sa se  multzumeasca cu placerea pe care i-o ofera clientul (eventual sa-l si plateasca pe acesta pentru "serviciul" de a-i oferi atentzie).

Din pricina asta muzicieni ca Toby Driver nu ar putea sa apara pe plaiurile noastre, nu apuca nici 5 ani de cariera pana sa fie starpitzi de mecanismele de purificare si validare pragmatica a artelor romaneshti. Nu stam grozav cu vaccinarea anti-rujeola, dar avem luate toate vaccinurile posibile impotriva avangardei si riscului artistic. La noi daca muzica nu serveste in mod direct la a-tzi gasi nevasta, ori macar sa ajute la siestă-digestie, e considerata pierdere de vreme.

Din fericire la ei in SUA, de unde am importat noi gandirea asta "pragmatica", e permis inca sa te tarasti vreme de 20 de ani pe la marginile industriei muzicale, cu proiecte de avangarda longevive precum Kayo Dot ori Maudlin of the Well (am scris despre ele si prin Dilema Veche cateva cronici, aici si aici). A mai incaput Toby Driver si pe mana unor antreprenori-gangsteri care i-au pus pe butuci unele proiecte insa de bine de rau a iesit viu din cele mai paguboase businessuri si anul asta are acest album solo care se numara printre cele mai placute materiale pe care si-a pus numele (dintre alea 30 pe care le-a scos cu toate proiectele lui, impotriva oricarei logici capitaliste). A avut recent si un album cu proiectul Kayo Dot, insa asta "solo" e favoritul meu pentru acest top.


*************************************************

Oxbow - Thin Black Duke

"Thin White Duke" a fost David Bowie. "Thin Black Duke" e Eugene Robinson, vocalul de la Oxbow. Negru, gay, scandalagiu, not so thin actually.

Faith No More si Neurosis in aceeasi trupa, cam asta ar fi Oxbow, o sursa importanta de inovatzie in rockul de la inceputul anilor 2000, insa datzi disparutzi de vreo 10 ani incoace. Au avut anul acesta o revenire spectaculoasa la festivalul Roadburn, dublata cu acest album proaspat lansat chiar zilele alea. A fost macel la Roadburn, tricourile s-au vandut in juma de ora, ne-am calcat in picioare sa incapem la concert. Eugene Robinson a iesit in fatza, negru, gay, scandalagiu, not so thin anymore, cu alura lui de predicator sodomit care a ajuns la pace cu Dumnezeu. Si a inceput sa indruge verzi si uscate, nimeni nu pricepe ce indruga acolo, nimeni nu stie despre ce e muzica astora. Avea si o stea a lui David cat toate zilele atarnata la grumaz, referintza la un alt mare album al lor, King of the Jews.

Ok, Faith No More nu mai sunt doar o nostalgie, au avut recent un album de relansare. Neurosis n-au apucat niciodata sa fie o nostalgie, scot inca albume cu nemiluita, fara intreruperi. Dar nimeni nu aduce cele doua trupe in aceeasi muzica asa cum o face Oxbow.




*************************************************

Horisont - About Time

Am prieteni care, oricat mi-as bate gura pe blogul asta, refuza sa asculte orice recomandare aparuta dupa 1980, cand interesul comercial si Margaret Thatcher ar fi pus capat evolutziei muzicii. Ma rog, mai am si prieteni care cred asta despre anul 1990, despre Eclipsa de Soare din 99, despre anul mortzii lui David Bowie s.a.m.d. Fiecare avem propriile repere apocaliptice relativ la care ceva s-a rupt, lumea a incetat sa mai fie ce era. Eu am sentimentul asta cu privire la alegerile din Decembrie 2016, dupa care am ramas cu impresia ca nu va mai iesi niciodata vreun album bun in Romania.

Scandinavii (si nemtzii in oarecare masura) isi trateaza dorul de "rock adevarat de altadata" cu un val nou de trupe tinere ce isi asuma misiunea de a duce mai departe (nu doar conserva) mostenirea lasata de The Doors, Thin Lizzy si altzii asemenea. Nu imi dau seama de ce acest retro-rock a prins atat de bine prin partzile alea, in conditziile in care alcoolul are acolo cele mai mari pretzuri si temperaturile itzi cam taie cheful de lifestyle hippie. S-ar preta mai bine la noi, insa aici nu exista o sensibilitate retro-rock autentica, notziunea fiind limitata la proiectele unor Berti Barbera, Pittis sau Godoroja - mai mult cover bands si revival mock-ups pentru a gadila nostalgiile celor direct implicatzi, decat trupe cu un plan si o identitate stilistica.

Sigur, istoria se cam repeta, se cam bate apa in piua, dar exista inca seva (=melodie catchy) in genul asta de retro rock care in ultimii 10 ani a fost tzinut in viatza de trupe precum Kadavar, Graveyard, Witchcraft, Blues Pills etc. In 2017 trupa care reprezinta genul in topul meu sunt acesti Horisont, al caror album nou umple cu succes golul lasat de desfiintzarea celor de la Graveyard. Ar putea fi un ultim suflu al acestui trend, creca lumea incepe sa se plictiseasca de revivaluri insa albumul e inca satisfacator.


************************************************

O'Brother - Endless Light

Am avut mari scandaluri cu gagik-mea daca sa las in top albumul asta sau pe al celor de la Junius. Eu zic ca pe Junius i-am tot pomenit (si cu albume, si cu cateva concerte despre care am mai povestit pe aici). Plus ca in general am tendintza sa aleg varianta mai putzin faimoasa atunci cand fac astfel de departajari. Ea ca ba nu, ca astia de la O'Brother nu le ajung inca nici la genunchi la aia de la Junius iar pe la mijlocu albumului e chiar un plictis teribil (ea asculta albumele cap-coada pe masina, eu doar prima si ultima piesa). Ne-am enervat, ne-am aruncat vorbe pe care le regretam, am trantit niste usi, pana la urma a ramas cum vreau eu ca e topu meu, ce dracu, sa-si faca blog daca nu-i convine.

Asa ca, dincolo de mentziunea ca are si Junius un album cam din aceeasi gama stilistica, ii includ in aceasta lista pe O'Brother, tot americani, ceva mai atmosferici si umpic mai aplecatzi spre Deftones si grunge (Junius mai au si o componenta de metal scandinav, care aici nu prea exista). Sunt aici si niste piese de umplutura insa mare parte a materialului arata o trupa pe care merita sa stam cu ochii.




*****************************************

Mutoid Man - War Moans

O trupa fantastica live, peste care am nimerit din intamplare la festivalul Brutal Assault de anul trecut. Creca si altzii i-au descoperit cam in aceeasi perioada, caci pentru albumul asta Mutoid Man au parte de o gramada de suport din toate directziile, si o gramada de contributzii invitate - de la Marty Friedman (fostul chitarist Megadeth) la Chelsea Wolfe. Multi-generatzional, cum ar veni.

In consecintza si albumul se ia mai in serios, nu mai e doar o inshiruire de glume muzicale, musafirii care au dat curs invitatziei se pretau unei anumite seriozitatzi a proiectului. Glumele sunt inca acolo, insa doar in versuri, vezi mostra de mai jos ("I came inside of Satan's daughter / Nine months later, who's the father?") ori in modul de organizare a concertelor (concerte in tramvaie, concerte combinate cu gătit la ceaun, concerte cu sesiuni de tatuaj live). Piesele sunt la un alt nivel decat ce stiam inainte, mai dense instrumental, mai metal, mai sofisticate insa pastrand aceeasi exuberantza si hiperactivitate care fac din concertele Mutoid Man o experientza de neuitat echivalenta cu o supradoza de cofeina.

Grupul e format din fosti membri Converge si Cave In care s-au unit acu catziva ani pentru o serie de concerte care combinau un fel de stand-up comedy cu metalcore modern, in ceea ce parea a se dori un fel de Primus pentru noile generatzii. Insa de acum avem de-a face cu o trupa reala.





Sunday, July 23, 2017

Top muzical 2017: semestrul I


"Daca tu nu esti in stare sa tzi-l speli, eu te-nvatz sa tzi-l speli".


S-a facut jumatate de an de la Revolutzia Culturala care da Romania cu 20 de ani inapoi si va face Uniunea Europeana sa ne ramana in memorie drept o bizarerie istorica comparabila cu vremurile monarhiei. O sa povestim in shoapta nepotzilor despre vremurile in care ne puteam intzelege in aceeasi limba cu orice popor al Europei si puteam merge aproape oriunde doar cu buletinu. Iar nepotzii or sa se uite la noi ca la niste nebuni, or sa se suie pe cal facandu-si cruce si or sa ne lase sa vorbim singuri.


Pe vremea lu Ciolo au schimbat un ministru pe motiv ca au gasit o poza cu el in chilotzi, dar acu e perfect ok ca patronu de la CanCan e ministrul culturii (si probabil toata redactzia Infractoarea Mov ii sunt secretari de stat). Practic cu asta guvernul are canal mediatic direct in care sa publice materialele de discreditare ale inamicului politic, iar CanCan are shanse sa devina un fel de Monitor Oficial alternativ. Voiculescu a iesit de la racoare cu un zambet de Berlusconi relansat, se strang prin biserici semnaturi pentru Dan Diaconescu care abia asteapta sa asmuta din nou Videodrome-ul peste mintzile fragile ale poporului. Ca sa lase impresia ca lucrurile sunt sub control, la tot coltzu se infiintzeaza cate o Comisie de Etica si Conduita, cate-un Comitet de Onoare, Datini si Traditzii, cate un Conciliu Creshtin impotriva Sodomiei. Practica tele-votingului, candva inocenta, incepe sa fie transferata spre chestii importante - referendumuri pe seama vietzilor oamenilor si legilor naturii. Ma rog, asta nu mai e doar problema noastra, Brexitul si Erdogan au validat deja teorema lui Borges conform careia democratzia e abuzul mediocritatzii statistice; ce se intampla la noi e cel mult un corolar.


Ma simt ca intr-un roman neterminat de Philip Dick, ceva amestec de Ubik si Morometzii volumu 2. Tricourile de mai jos sunt cu Lovecraft si Poe dar lumea ma opreste pe strada sa-mi bata obrazu, crezand ca ala din stanga e Iohannis iar ala din dreapta e Dragnea. Poate chiar sunt, Elon Musk spunea ca traim intr-o simulare cu un numar limitat de personaje care se repeta de la o vreme (sau Lorin Fortuna o zicea?). Realitatea tinde sa se destrame in Romania.




Nu-mi dau seama ce se poate face pentru a mai opinti putzina rezistentza - ma gandesc la o viatza de raufacator nobil, un fel de haiducie intelectuala, un Fight Club cu anarhisti care sa dea spargeri in casele oamenilor, sa se cace pe televizor si sa le lase o carte pe masa cu termen de returnare care, daca nu e respectat, se pot intampla si lucruri mai nasoale. Pana voi reusi sa dau curs acestei ambitzii interlope ma limitez la niste recomandari, astazi muzicale.

Asa ca respectand obiceiul de 11 ani incoace, iaca topul muzical cu cele 10 albume preferate din ce am ascultat in prima jumatate de 2017. Ca de obicei, include si albume aparute in 2016 pe care le-am ascultat tarziu, iar ordinea e complet irevelanta.


*************************************************

Me and that Man - Songs of Love and Death


Incep cu albumul asta nu doar pt ca are cel mai sexy videoclip ci si pentru ca vine dintr-o tzara care se confrunta cu aceleashi probleme ca si noi - Polonia, pana nu demult o tzara occidentala care in partea de vest se putea confunda cu Germania (diferentza esentziala fiind mancarea mult mai buna si femeile mult mai frumoase). Astazi, Polonia il are pe Isus Christos drept rege onorific si o Coalitzie pt Familia Traditzionala mai infricoshatoare decat a noastra. 

A fost si prima tzara est-europeana care a inceput sa dea cu regularitate trupe rock de vizibilitate internatzionala. Una dintre ele e Behemoth, care nu au precupetzit nici un efort inspre a enerva biserica si mentalitatzile traditzionale de la ei si de pretutindeni (sunt acuzatzi chiar de BOR-ul nostru ca ar fi provocat incendiul din Colectiv, acestia prezentandu-si acolo albumul ostentativ intitulat The Satanist cu cateva luni inainte de tragedie).

Albumul asta e proiectul country-rock al liderului grupului in colaborare exotica cu folkistul britanic John Porter (care se intampla sa se fi pensionat prin Polonia, dracu stie de ce). E departe de a fi un album inovator, mai degraba o incercare de a exploata recentele trenduri neo-gotice post-King Dude/Spiritual Front (la randul lor tributare unor Nick Cave sau Johnny Cash) dar e un album superfun si o forma de sfidare a sistemului din Polonia care in muzica romaneasca nu are inca un echivalent (sorry, pe Voltaj si Tudor Chirila nu-i pot lua in serios cu activismul lor de "shcoala vedetelor").



*************************************************

The Mavericks - Brand New Day


Trecem putzin oceanul la votantzii lui Trump si la grupul The Mavericks care multzi ani mi s-a parut o trupa idioata, un fel de Horia Brenciu Orchestra, Daniel Iordachioaie Band sau ceva pe acolo, insa in contextul politic actual albumul lor m-a umplut de dopamine cum nici extraveralu nu mai reusheste sa o faca.

Intr-un fel Zizek avea dreptate ca alegerea lui Trump va ramane in istorie drept cel mai ok lucru care se putea intampla in perioada asta. Pe de o parte ca e primul pas in transformarea SUA in monarhie-dinastie si reevaluarea anumitor atitudini la un popor caruia i s-a urat cu binele; pe de alta parte a bagat Europa in asa sperietzi incat macar Vestul european si-a revenit in mintzi si a apucat sa dea un reject semnificativ candidatzilor ultranatzionalisti de la alegerile din ultimul an. Daca apucau sa iasa dubiosii aia din Austria, Frantza si Olanda noi eram zburatzi la ora asta din Europa.


Albumul The Mavericks e grefat pe spiritul vremurilor, genul de muzica care se punea soldatzilor americani in Vietnam ori Coreea sa le mai creasca moralul inainte sa incaseze cate o ghiulea. Grupul a avut mereu o nota hipstereasca, de ironie post-rock'n'roll (luata uneori prea in serios, incat ironia se pierdea cu totul). Pe albumul asta insa balansul intre muzica, versuri, ironie si ideologie e perfect, o combinatzie de Sinatra, Elvis si momentele mishtokare ale lui Mike Patton, cu unele insertzii dubioase de latino si country.




*************************************************

Wolf People - Ruins


Nu stiu de unde au ieshit hipsterii astia, mi-au atras atentzia cand rasfoiam catalogul casei de discuri la care isi scoate Moonface albumele. E o casa de discuri pentru hipsteri, dar mai selectiva si mai eterogena in oferta decat altele, nu mizeaza strict pe retzete repetate pana la iritare.

Grupul Wolf People e influentzat in egala masura de post-rockul modern, de metalul a la Black Sabbath, de folk si de LSD-rock fara sa lase impresia ca ii maimutzaresc pe Beatles (cum fac majoritatea trupelor din zona asta). E un album dens instrumental, intens melodic, deloc monoton. Trupa e britanica si tanara, formata din nishte tocilari care si-au studiat foarte meticulos trupele favorite si reusesc sa ofere unul din cele mai cool albume rock ale anului (trecut, caci aparuse inainte de anul nou). E chiar si ceva Jethro Tull ingropat undeva pe aici.

E o veste buna ca hipsterii incep sa reambaleze/recicleze si muzica metal dupa ce au reciclat toate celelalte genuri muzicale (in afara de jazz, care mai necesita si umpic de shcoala). Aici nu avem totusi doar o reambalare, ci o incercare ingenioasa de reconciliere intre lumea lui Bob Dylan si lumea lui Black Sabbath.

P.S. Trupa n-a cantat tot timpu asha, abia albumul asta reflecta pasiunea pe care si-au descoperit-o recent pentru metal.



*************************************************

Body Count - Bloodlust


Am ascultat prima data trupa asta in liceu, cand un coleg metalist isi cumparase caseta mai mult de dragul numelui trupei si a trantit-o de perete cand a auzit cum canta. Erau mari batai pe atunci intre rapperii si metalistii din Bistritza, ne uram de moarte, genu de conflict ideologic tipic romanesc in care totul se reduce la o alegere binara peste care se grefeaza notziuni mitologice de Bine si Rau. Colegul asta de care zic era sa faca atac cerebral cand a auzit o trupa metal cu rapper la voce, insa sa nu va inchipuitzi ca rapperii de prin liceu s-au simtzit mai bine. Unele lucruri pur si simplu nu se faceau.

Deshi nu m-am batut niciodata cu un rapper, nici io nu m-am omorat dupa genu asta de muzica, si in general am tolerat combinatzia rap-metal mai ushor cand era cantata de albi (generatzia nu-metal). Acu insa, nu stiu ce mi se intampla, o fi varsta, or fi vremurile grele, o fi intzelepciunea batranetzii, dar nu-metal nu mai pot sa ascult, in schimb albumul asta de la Body Count mi se pare unul din cele mai importante aparute in ultimii ani.

Nu doar mie, ci si liderului Ice-T i s-a parut un album important asa ca a invitat pe el o gramada din amicii pe care si i-a facut prin scena metal: ii avem pe unele piese pe Max Cavalera, pe Dave Mustaine, pe ala de la Lamb of God, plus un fel de cvasi-cover version dupa Slayer si o gramada de speechuri activiste amestecate printre piese in moduri in care nu prea itzi dai seama unde se termina speechul si unde incepe rap-ul.

P. S. Sper ca atzi vazut episodul Rick and Morty cu Ice-T in rolul principal, .



*************************************************

Ulver - The Assassination of Julius Caesar


Ulver nu mai au nevoie de nici o prezentare, am scris despre ei pana acum mai mult decat au apucat sa scrie Pittis despre Pink Floyd ori Godoroja despre LedZep. Se intampla ca i-am revazut nu demult la Roadburn unde au avut prima prezentare a acestui albumul, lansat chiar in saptamana dinainte.

Una dintre surprizele majore ale albumului, dar si ale prezentarii live e prezentza chitaristului jazz Stian Westerhus (cunoscut unora de la Garana) in timp ce hipsterul Daniel O'Sullivan care contribuise la pop-izarea grupului nu mai apare in lista membrilor permanentzi. Asta in conditziile in care asta e, totusi, cel mai pop material al trupei - extrem de dansabil, conceput pentru clubbing, si foarte departe de free-electro-jazzul de improvizatzie cu care si-au petrecut anii recentzi. Nu mai vorbesc de radacinile black metal carora unii fani inca le mai duc dorul (la 20 de ani de cand trupa a divortzat de scena metal, in concerte mai auzit cate unul huiduind si racnind Go back to metal!).

Sunt propuse aici contraste conceptuale extreme intre muzica pop-dansanta si subiectul pretentzios - cugetari la adresa caderii Imperiului Roman si asasinarii lui Cezar. Ramai cu impresia ca albumul ii este dedicat lui Trump iar conceptul e o rastalmacire la adresa Imperiului American. E genu ala de muzica pe care dansezi, dansezi si la un momendat te intrebi "Ce naiba tocmai a zis in refrenu asta?"


*************************************************

Paul Cauthen - My Gospel


Tot din patria lui Trump, dar de data asta un artist care suspectez ca a si votat cu el. Paul Cauthen e un vârtos patriot american crescut la coada vacii, insa are o voce minunata si un simtz al melodiei care face din asta albumul country al anului. Plus cea mai cool palarie ever si o intonatzie de Elvis Presley la apusul vietzii.

Lookul artistului sugereaza ca ar putea fi membru Flat Earth Society sau macar cineva care militeaza pentru predarea biologiei creatzoniste in scoli, insa muzica omului e foarte cool si vocea cu totul deosebita. Religia a fost dintotdeauna o sursa de muzica cool din care s-au adapat multe din genurile muzicale moderne, chiar si unele din cele intoarse ideologic impotriva bisericii. Daca ortodoxia romaneasca ar da muzica de nivelul celei a lui Paul Cauthen as tolera mai usor neo-medievalismul pe care il propovaduieste. In SUA diverse secte au invatzat sa se branduiasca, sa ofere chiar si ateului ceva interesant de vizitat, vazut sau ascultat. Au fost nevoite sa o faca cand si-au pierdut statutul de partide politice si l-au redescoperit pe cel de comunitate.


Jesus was the first rock star, zice Cauthen intr-un interviu. Si mai zice the closest thing you can ever be with another human being, other than having sex, is singing harmony.



*************************************************

Kreator - Gods of Violence


Mama, mama, ce baga moshnegii astia, ai impresia ca asta e albumul pentru care vor sa fie tzinutzi minte. Am fost maturat de pe picioare de retorica thrash metal, de solo-urile catchy si frenezia albumului asta. S-ar putea sa fie albumul meu preferat de thrash metal din toate timpurile.

Nazisti si politicieni, satanisti si ortodocsi, teroristi si refugiatzi, homosexuali si muzicieni mortzi (o piesa e dedicata lui Peter Steele) - toate subiectele astea sunt luate la rand intr-o ordine aleatoare si despre fiecare se fac afirmatzii rastite, demonstrand ca liderul Mille Petrozza (o combinatzie bizara de italian si german) are o parere despre orice. S-ar putea sa fie aici chiar si o piesa despre fotbal, dar nu stiu daca am intzeles bine versurile. Cert e ca avem o piesa-manifest impotriva homofobiei (Side by side, As we crush homophobia!) care ar merge de minunte la rockoteca LGBT pe care nu ma lasa nimeni sa o organizez (Romania nu e pregatita pentru asa ceva). Piesa vine parca sa contracareze manifestul thrash-metal homofob al lui Max Cavalera de acu doi ani (piesa Sodomites, vezi aici).


Nemtzii au primit albumul ca pe natzionala de fotbal intorcandu-se de la mondiale, aproape ca n-au bagat in seama ca scosese si Metallica album cu putzin timp inainte. Si pe buna dreptate, patosul albumului asta spala pe jos cu tot ce s-a facut in thrash metal de o gramada de ani incoace. Pana si pe Pitchfork i s-a facut o recenzie, desi nu cred ca a mai fost vreodata un album de thrash metal european recenzat acolo (ce-i drept nu e pozitiva recenzia, dar e amuzanta cand compara Kreator cu ca Against Me! si alte "repere" de care sa fi auzit si hipsterii).

P. S. Anul asta ii avem pe afishul Festivalului Rockstadt de la Rashnov, intr-o companie deosebita (Opeth, Carcass, Arcturus, Napalm Death, Solstafir). Va fi clar festivalul rock al anului 2017 in Romania si daca nu da nimeni foc Rashnovului pe piesa asta nu suntetzi serioshi.


*************************************************

Pyogenesis - A Kingdom to Disappear


Tot niste nemtzi (shvabi, mai exact) dar de o cu totul alta factura decat Kreator, relansatzi cu putzin timp in urma dupa o absentza foarte indelungata in care si-au vazut de job si familie. Populari pe la noi in anii 90, au cazut in disgratzia rockerilor cand au virat spre MTV (au avut si proiectul Liquido, daca-l mai tzinetzi minte de la partyurile studentzesti de acu 20 de ani; acum se mai pune doar la nuntzi).

S-au reformat ca trupa metal, pastrand insa ceva din refrenele punk catchy si chiar niste balade, alternate ingenios cu bucatzi de metal abraziv ce fac trimitere la inceputul carierei lor. E o relansare gandita cu maxim de profesionalism, cu o imagine atipica pentru metal, clipuri excelente, albume conceptuale proiectate in cele mai mici de detalii cu o gandire de marketing ingineresc nemtzesc, cu un sound plin de chestii imprevizibile. Asta e deja al doilea album de la relansare si inca n-au pus pe astea doua albume o piesa care sa nu fie fredonabila si supercatchy.

*************************************************

Fantastic Negrito - Last Days of Oakland


Albumul blues al anului (titlu acordat chiar de Premiile Grammy) vine din partea unui veteran care abia a apucat sa scoata 3 albume in vreo 25 de ani insa reuseste aici sa captiveze mai multe generatzii, prezentandu-se drept clasic si progresiv in acelasi timp, desi blues-ul in mod normal trage mai mult spre prima calitate.

E foarte simpatic concertul din care e extrasa mostra de mai jos, organizat intre rafturile unui magazin alimentar, fara repetitzii si pe neanuntzate, luand prin surprindere clientzii magazinului cu un veritabil flash-mob muzical. E excelenta si piesa, e un simtz al umorului aparte in muzica lui Fantastic Negrito precum si un gusto deosebit pentru clapele prog-rock (a la John Lord, ELP) inserate foarte elegant in blues-ul spasmatic si plangacios.


Imi place foarte mult si trupa de instrumentisti din spatele lui, o combinatzie bizara de hipsteri, rockeri si negri soul care au pus aici umarul la un album fantastic. I-am facut si o recenzie in Dilema.


*************************************************

Pain of Salvation - In the Passing Light of Day


Iaca o trupa de rock progresiv care reuseste sa se reinventeze cu fiecare album, sa ia mereu prin surprindere si sa fie progresiva in sensul cel mai propriu al termenului. Daca ar fi fost britanici sau americani azi ar fi avut statut de legende, comparabili macar cu Dream Theater ori Marillion (pe ambele trupe le-a depashit demult in bogatzia de idei si prin contributzia la a consolidarea notziunii de rock progresiv).

Genul asta de trupe se nasc din idei maniacale iar liderul grupului, suedezul Daniel Gildenlow si-a dat inclusiv fratele afara din trupa ca sa faca loc propriului ego. E insa un ego suficient de expansiv incat sa scoata cu regularitate albume bogate, mereu riscante.

Materialul asta e foarte lung si extins cu multe bonusuri si un fel de director's commentary in care Gildenlow isi povesteshte piesele in timp real, sa aiba grija sa nu ratam nici macar ideile ramase pe dinafara la editarea materialului final. Individul e o personalitate enervanta care banuiesc ca reuseste sa isi indeparteze fanii prin excesele de megalomanie si ma tem ca trebuie sa moara ca muzica sa-i fie reevaluata la valoarea adevarata.